Controlul prețurilor, cea mai riscantă intervenție în economie
Dacă se spune în medicină că intervenția cea mai dificilă este operația pe creier, în economie echivalentul chirurgiei pe creier este intervenția asupra prețurilor.
Sînt mai multe motive pentru care reglementarea prețurilor poate fi de-a dreptul periculoasă pentru economie. Trebuie spus întîi de toate că prețul este chintesența economiei. În preț se strîng toate bunele și relele unei piețe: eficiența sau lipsa de productivitate, nivelul concurenței, costurile cu forța de muncă și cele cu materiile prime, costurile împrumuturilor și ale amortizării investiției, relația cu consumatorul, dar și cu companiile furnizoare sau cumpărătoare de pe orizontală. Bun sau rău, mic sau mare, prețul este „creierul” unei economii, iar orice intervenție asupra lui poate strica funcționarea întregului „organism” economic. Pentru că o mică intervenție asupra unui singur preț poate da peste cap sectoare întregi ale economiei, companii și foarte mulți consumatori. Reglementarea unui preț are reverberații în economie și este, în același timp, un exemplu greșit pentru marele public.
Există, fără îndoială, precedente. Cel mai recent a fost cazul reglementării tarifelor la energie electrică, gaze naturale și parțial la combustibili. Plafonarea prețurilor energiei electrice și gazelor a fost justificată de explozia prețurilor pieței, dar metoda adoptată a adus o serie de distorsiuni care se simt și astăzi. De exemplu, plafonarea prețului pentru consumatori, în anumite condiții, a făcut ca statul să aibă întîrzieri mari la decontarea plăților către furnizori. De asemenea, în acest moment, prețurile plafonate sînt mai mari decît cele din piața liberă, dar, cu toate acestea, statul nu are curajul sau încrederea să renunțe la plafonul prețurilor.
După cum se vede, intervențiile asupra prețurilor duc nu doar la funcționarea defectuoasă a pieței, ci și la ezitări mari atunci cînd vine vorba despre retragerea măsurii de control al prețului. Consumatorii și companiile se obișnuiesc destul de repede cu controlul prețului, beneficiarii măsurii doresc menținerea ei din rațiuni comerciale, iar cei care pierd sînt destul de timizi în a-și susține cauza.
De fapt, aceasta este marea problemă. Intervenția asupra prețului vine „la pachet” cu cîștigători și învinși. Chiar și prețurile plafonate au adus profituri extrem de mari pentru producători, cea mai bună dovadă în acest sens fiind rezultatele financiare excelente obținute anul trecut de Hidroelectrica, Nuclearelectrica sau OMV Petrom. Ei sînt cîștigătorii.
Dar cei care au pierdut, care au așteptat luni de zile ca statul să le deconteze facturile subvenționate ale consumatorilor, furnizorii de energie electrică și gaze naturale, ce părere pot avea despre schema de plafonare a prețului introdusă de Guvern?
La fel de adevărat este că piața energiei era și înainte de criza de anul trecut extrem de reglementată, în sensul că tarifele de transport, distribuție și furnizare erau validate de către autoritatea în domeniu, dar trecerea la pasul următor, și anume plafonarea prețurilor la consumatorii finali și la producători, a însemnat un pas decisiv în anularea pieței concurențiale.
Mai complicat este efectul intervenției asupra prețurilor pentru consumatori. Cei mai mulți dintre ei se obișnuiesc cu prețurile fixate de stat și, dacă factura plătită este „convenabilă”, consumatorii par să uite de principiile de piață și să accepte controlul prețului.
Un bun exemplu este și schema de reducere a prețurilor aplicată de Guvern pentru cîteva produse alimentare de bază. În acest caz, nu este vorba despre o intervenție directă asupra prețurilor, ci o reglementare care vizează adaosul comercial al industriei alimentare și al marilor rețele de magazine.
Este o intervenție indirectă asupra prețurilor care, însă, ridică multe probleme privind aplicarea în practică. Mai precis, nu sînt neapărat garanții că vor fi reduceri de prețuri, așa cum vrea Guvernul, și, de asemenea, efectele vor fi probabil extrem de limitate. În sensul că sînt puține produse alimentare pentru care se va aplica schema de reducere a prețurilor. Acest lucru ne spune că ideea are mai degrabă o miză electorală și nu una de reducere a inflației sau că poate veni în sprijinul consumatorilor.
Cu toate acestea, răul a fost făcut. Guvernul a adoptat un act normativ care limitează adaosul comercial, iar rezultatele, bune sau nu, limitate sau pe scară mai largă, nici nu mai contează în fața principiului.
În paranteză fie spus, mult mai dură decît plafonarea adaosului comercial la 20% este formularea: „cota de adaos comercial practicată în mod cumulat pe întreg lanțul de distribuție, indiferent de numărul distribuitorilor de pe lanț, poate fi de maximum 5% față de prețul de achiziție la care se adaugă cheltuielile operaționale”. Citirea actului normativ arată că, de fapt, cota de adaos impusă este de 5% și nu de 20%. Indiferent, însă, de nivelul stipulat în ordonanță, important este principiul. Guvernul și-a permis să intervină în construcția prețului. Este suficient pentru a deschide „cutia Pandorei” în economie.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
