Continentul pierdut

Adăpostind 15% din populaţia lumii, dar avînd o contribuţie de numai 2,5% la PIB-ul mondial, Africa este victima cea mai evidentă a recesiunii globale. După cinci ani de dezvoltare economică cu 5%, se aşteaptă ca rata de creştere la nivelul întregului continent să se înjumătăţească în 2009. În unele ţări, ca Angola, creşterea e negativă. În alte părţi, criza a spulberat beneficiile mai multor ani de reformă economică. Mulţi africani vor recădea în sărăcie lucie. Economişti din domeniul dezvoltării îşi frîng, disperaţi, mîinile: Africa sfidează întreaga lor strădanie de a înfăptui un miracol. În amurgul decolonizării, în 1960, PIB-ul real pe cap de locuitor al Africii sud-sahariene era de aproape trei ori mai mare decît cel al Asiei de Sud-Est, şi, pe atunci, se estima că africanii vor avea o speranţă medie de viaţă cu doi ani mai lungă. În cei 50 de ani care au trecut de atunci, PIB-ul african real a crescut cu 38%, iar oamenii trăiesc, în medie, cu 9 ani mai mult, în vreme ce în Asia de Sud-Est, PIB-ul a crescut cu 1000% şi oamenii trăiesc cu 32 de ani mai mult. La prima vedere, remediul pentru subdezvoltarea Africii părea evident. Africa avea nevoie de capital, dar ducea lipsă de economii. Astfel că banii ar fi trebuit furnizaţi din exterior " de către instituţii precum Banca Mondială. Dar, întrucît a pretinde dobînzi profitabile unor oameni înfometaţi ar fi părut o formă de camătă, împrumuturile au ajuns să fie oferite pe bază de concesionare " de fapt, ca ajutor. Aruncatul cu bani în zonele sărace a devenit un panaceu. Era un concept uşor de vîndut şi făcea apel la instinctele umanitare ale oamenilor. Şi mai era, de asemenea, un mod de alinare a culpei colonialiste, ca în cazul părinţilor care le fac copiilor cadouri scumpe, pentru a repara neglijenţe sau abuzuri. Această măsură nu a adus nici o ameliorare. Mare parte a ajutoarelor au fost furate sau risipite. În pofida creşterii, între 1960 şi 2007, de opt ori a ajutorului pe cap de locuitor, PIB-ul real pe cap de locuitor al Republicii Democrate Congo a scăzut, în aceeaşi perioadă, cu două treimi. "Comerţ, nu ajutor" a devenit noua deviză. Lansată de economistul Peter Bauer în anii ’80, a devenit leacul prescris de Washington Consensus. Africa, se spunea atunci, va ieşi din impas numai prin deregularizarea sistemelor sale economice şi prin adoptarea unei creşteri axate pe export, după modelul economiilor "miracol" din Asia de Est. Consilieri ai Băncii Mondiale şi ai Fondului Monetar Internaţional au recomandat guvernelor africane să oprească subvenţionarea "campionilor naţionali" şi să ridice barierele comerciale. Deblocarea sectorului public a devenit astfel condiţia acordării în continuare a unui volum redus de ajutoare. În anul 1996, funcţionarii publici reprezentau numai 1% din populaţia Africii sud-sahariene, comparativ cu 3% în alte regiuni în curs de dezvoltare şi 7% în OECD. În ciuda restrîngerii puterii de stat, Africa nu a făcut încă saltul spre prosperitate. Sfidînd orice teorie economică, puţinul capital care se află în Africa părăseşte continentul pentru a fi investit în societăţi deja bogate în capital. Problema Africii " au început atunci să spună economiştii " este lipsa statelor efective. Mult ţări africane au state "deficiente" care nu au putut asigura nici măcar condiţiile minime de securitate şi sănătate. Cu numai 15% din populaţia globului, Africa sud-sahariană înregistrează 88% din totalul mondial de decese cauzate de conflicte şi 65% dintre victimele SIDA. Ceea ce istoricii ştiu de 2000 de ani " şi ceea ce ştiau şi economiştii clasici din secolul al XVIII-lea " a surprins în 1990 noua generaţie de economişti-matematicieni ca o lovitură de fulger: prosperitatea depinde de buna guvernare. Aşadar, cum să obţii o bună guvernare? A o restaura sau a o menţine invocă spectrul temut al colonialismului. În ultimă instanţă, cu toate lipsurile sale, colonialismul a furnizat precondiţiile esenţiale ale dezvoltării economice: pacea şi securitatea. Discuţia despre dezvoltare din ziua de astăzi este, în mod esenţial, despre cum se pot realiza aceste precondiţii de combatere a sărăciei şi de creştere economică, în absenţa colonialismului. Cea mai interesantă contribuţie contemporană la această dezbatere aparţine economistului Paul Collier de la Oxford. El argumentează că multe state africane au căzut într-una sau mai multe capcane ale dezvoltării, din care nu se poate ieşi decît foarte greu. Mai mult, odată ce o ţară a fost prinsă într-o astfel de capcană, este foarte uşor să cadă şi într-a doua. Fiind sărac, eşti predispus la conflict, iar participînd la conflicte, devii sărac. Ce speranţă există atunci pentru o ţară săracă, măcinată de un război civil? Invocînd misiunea britanică din Sierra Leone, Collier argumentează în favoarea intervenţiei armate de menţinere a păcii, atunci cînd este posibilă. El susţine implicarea internaţională pentru a impune pacea în perioada imediat următoare unui conflict. Dar, odată instalat, ajutorul internaţional trebuie să se limiteze la a oferi, voluntar, modele de bună guvernare. Platforme care să reglementeze modul în care guvernele ar trebui să facă transparentă cheltuirea banilor publici sau în care companiile din industria extractoare de resurse, active în străinătate, ar trebui să declare profitul ar oferi criterii clare de comparaţie activiştilor politici locali şi ar furniza o sursă de legitimitate guvernului. Mult-discutatul Proces Kimberly este un proiect-pilot. Companiile care extrag diamante refuză singure să cumpere din zone de conflict, în încercarea de a preveni finanţarea, prin comerţul cu diamante, a liderilor militari. Ceea ce e de bun augur şi pentru afaceri, deoarece clienţilor occidentali înstăriţi le repugnă ideea de a cumpăra bijuterii mînjite cu sînge. În Europa, integrarea regională a avut loc, cu precădere, în ultimii 50 de ani, dar s-a concretizat deja, pentru europeni, într-o sumedenie de beneficii politice şi economice. Suficient de multe dovezi arată că, în condiţiile unei platforme-program adaptate conjuncturilor locale, integrarea ar fi benefică şi pentru Africa. Acesta ar fi un proiect care merită sprijinit. Alte eforturi demne de luat în seamă vizează reglementarea imensei economii subterane a unor state ca Ghana. De obicei, acestea sînt proiecte care implică expertiză internaţională autorizată la nivel local. Faptul că asemenea propuneri sînt privite ca revoluţionare este un semn al sărăciei economiilor în curs de dezvoltare. Oricum, cîtă vreme drumul dintre Lagos şi Abidjan " două dintre oraşele cele mai importante ale Africii de Vest " este baricadat la fiecare 14 kilometri, progresul terestru va fi lent. E limpede că, în condiţiile în care refugiaţii se revarsă peste graniţe, piraţii tîlhăresc vase şi teroriştii găsesc adăpost, chiar dacă soluţiile aparţin Africii, problemele ei sînt şi ale altora. Restul lumii nu îşi mai poate permite sărăcia continentului african. Dar cei 50 de ani de eforturi zadarnice dovedesc că lumea nu are nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui făcut. Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova. traducere de Matei PLEŞU Copyright: Project Syndicate, 2009. www.project-syndicate-org