Consumerism de ocazie
Nu mai ştii exact: macaralele rîd în soare sau rînjesc? Fac cu ochiul complice sau scot limba? Se distrează pe seama noastră, cei care le vom plăti efortul cu fiecare drum la supermarket-ul cel nou (şi la bancă, să nu uit)? Doar dirigintele de şantier poate că ştie. Şi doar acel tînăr nervos şi acum anonim din (să zicem) Ferentari are în minte harta exactă a viitoarelor exproprieri, la următoarea revoluţie. Pînă atunci, construim. Şi ce e mai interesant, construim mare. Românii care abia acced la starea socială de mijloc nu suportă să întîrzie prea mult în ea. Vor maşini mari. Case mari. Şi, ca un efect secundar al vieţii noi, mai bune, haine mari. Noile proiecte imobiliare vorbesc despre epopeea asta a transhumanţei cîinilor cu pedigree, din apartamentele din Balta Albă spre casele din ce în ce mai puţin modeste din nordul Capitalei. Şi nu doar aici: oraşele de provincie au intrat şi ele prin efracţie în agenda investitorilor, care constată cu bucurie că sînt unii care pot fura - sau trage un ce profit - din oricît de puţin. Mall-uri în oraşele care altminteri se plîng că mor de foame, cartiere rezidenţiale în foste no-man's-land-uri socialiste: avea dreptate sloganul acela de la turism. Însă nu mergea pînă la capăt: România nu e doar "mereu surprinzătoare", ci şi inexplicabilă, măcar jumătate din timp. De unde banii, totuşi? Ei bine, sînt în măsură să fac dezvăluiri revelatoare, neaşteptate şi uluitoare. E foarte simplu: din Europa. Astăzi, noi investim şi cheltuim banii care se pregătesc să intre mîine. Sîntem ca ruda săracă a mătuşii milionare din America: toată lumea se bate s-o împrumute. Să-i facă o prăjitură, un pulover, un hotel, un ansamblu imobiliar. Băncile şi fondurile de investiţii ştiu exact sumele care trebuie să intre în următorii ani (de ordinul miliardelor) şi pun pariu, cu mare exactitate, că o parte va intra în buzunarele românilor. Drept pentru care pregătesc ambuscada, gaura neagră din portofele. Ne invită să ne facem cheful acum pentru că ştiu că le vom putea plăti mîine. Aprinse la un capăt, macaralele ar putea juca rolul lumînărilor, în templul cel nou al consumerismului românesc. Un templu de gust îndoielnic, cu vitralii pictate peste termopane, de artişti naivi, dar interesaţi. O biserică în care slujesc preoţii agenţiilor de publicitate, măcinaţi şi ei de spaima că, după o carieră cu milioane de prozeliţi, urmează o crucificare transmisă în direct... Oricum, enoriaşii sînt gata de orice exagerare, ca dovadă succesul la public al scaunelor ventilate în automobile. Adicătelea cu aer condiţionat care se plimbă pe la şale şi te răcoreşte, înainte să simţi cel mai mic disconfort datorat verii continentale şi strămoşeşti. Peste toate, pluteşte aerul încărcat cu arome orientale al afacerii Năstase. Un consumator de artă care are nevoie de macarale de apartament să-i ducă la ochi sendvişul cu talent pe pînză... Exemplul pe care îl dă altor consumatori nu ţine doar de dimensiunile ctitoriei casnice, ci şi de lupta de gherilă pe care o dă pentru a rămîne în posesia ei. Nimic social-democrat aici: burghezia se ridică la suprafaţă ca uleiul, în toate convulsiile pe tema asta... Îmi aduc aminte că în primii ani de după revoluţie, nesfîrşite conclavuri GDS-iste propuneau un program vast de educare a maselor, de inculcare (frumos, pe nedrept uitat cuvînt) a mentalităţilor capitaliste. Pierdere de vreme: singurul lucru care te face cu adevărat capitalist, mic-burghez sau gigant-burghez e posesia lucrurilor. Sentimentul proprietăţii şi valorii ei. Venit pe calea Codului Penal sau a Contului Curent, cinstit sau cu musca pe căciulă, consumerismul ne schimbă vieţile şi atitudinea. Iar ţara se întoarce la ce era: o orînduială nedreaptă cu care te înveţi să trăieşti. S-o exploatezi, îmi suflă un copywriter...
