Conştiinţa la preţ bun

În România sînt două feluri de jurnalişti: săraci şi bogaţi. Săracii scriu. Bogaţii încasează. E o diviziune a muncii care a început de mult, poate înainte de 1989, cînd primii jurnalişti învîrtiţi priveau în zare de pe aeroportul Otopeni, spre valizele pline cu blugi, videocasetofoane şi cafea. Pe vremea aceea, să ieşi din ţară în delegaţii însemna să ieşi din anonimat - chiar şi fără să scrii bine, aveai asiguraţi admiratorii la întoarcere. După Revoluţie a fost mai complicat. Banii au început să circule şi pe alte culoare, iar jurnaliştii au avut de ales: jurnalism gratis, de Piaţa Universităţii sau jurnalism just, principial, din cel care se punea pe foc, seara, în aceeaşi piaţă. A fost o epocă a jurnalismului fără ştiri, doar cu păreri bine înfipte în pagină. Unele sincere, naive şi gratis, altele şirete, abjecte şi pînă la urmă bine plătite. Finalul? Cei care-i înjurau în ziare pe tinerii din Piaţă că iau dolari de la duşmanii ţării au devenit, pe rînd şi fără excepţie, milionari în aceeaşi monedă. Soarta e cîteodată crudă în România, dar numai cu cine n-are un amic care o cunoaşte şi poate pune o vorbă bună... În această vreme de început s-au sedimentat mari averi: iniţial au plătit politicienii şi întreprinderile de stat, apoi au început să dea şi privaţii. Prăbuşirea pieţei, a numărului de cumpărători, i-a pus pe managerii din presă în situaţia de a învăţa să trăiască din expediente. Pînă prin ’96, să vinzi o gazetă însemna, în primul rînd, bătălia de la tarabă şi apoi cea din birourile sponsorilor. Ultimii, oameni cu probleme, în căutare de linişte. Cine a fost, totuşi, primul? Şantajatul sau şantajistul? Jurnalistul înfometat sau mafiotul în căutare de advertoriale sau chiar atacuri la adresa concurenţei? Istoria presei, nici măcar cea a domnului Marian Petcu, n-are un răspuns. Să spunem de la bun început că nu se fura peste tot. Mai mult în provincie, din sărăcia bugetelor publicitare. Mai organizat la centru, unde bugetele uriaşe fac tentaţia greu de evitat. Fireşte, sînt organe de presă corupte la centru şi cinstite la periferie. Depinde, pînă la urmă, de oameni. Pînă cînd vom lămuri însă misterul fiinţei umane, să trecem în revistă tot ce ştim despre mizeria ei. Fără pudoare, fără dovezi, ca şi cum am vorbi despre situaţia presei din Madagascar. Deci, cum se fură în presa coruptă din acea insulă? Depinde unde eşti. Ca reporter, un advertorial, numit în breaslă "bot", se dă cu sume care încep de pe la o sută de euro şi se termină pe la o mie. Pentru asta, jurnalistul se angajează să promoveze un business, să ascundă o faţă prezentă la faţa locului, să nu dea o ştire de la protecţia consumatorului, să uite un subiect, să dea un citat sau un interviu. Această activitate e mai mult una care ţine de oportunităţi, nu de planificare. Iar tipul ăsta de prădător de presă e dezorganizat, lucrează singur şi nu e prins decît rareori. Şi chiar şi cînd e prins, dragi cititori şi telespectatori, vă spun sigur că nu aflaţi: brandul trebuie protejat, e mai important decît să fie pedepsit vinovatul...! Al doilea nivel al şmenului e cel care începe la poziţia de redactor-şef: el presupune aceleaşi servicii ca mai sus, însă gestionate profesionist de pe o poziţie mai înaltă, cu mai multă eficienţă (aici poţi plăti campanii întregi). Te costă cîteva mii, dar face: ai parte de mai mult coverage decît dacă ai plăti machete publicitare şi-n plus, la pachet sînt incluse şi servicii de protecţie şi pază: de piază rea, de poliţie şi de concurenţă. Al treilea nivel, cel mai de sus, presupune o conduită pro-activă - cum se zice în afaceri. Publicaţiile acestea sînt de fapt firme de şantaj cu public, care construiesc dosare şi le vînd beneficiarului nefericit, cu sume care trec de suta de mii de euro. Şantajul e doar o parte a activităţii, ultimul răcnet e contractul de business-management: jurnalistul îţi asigură nu doar reclama, ci îţi garantează şi falimentarea concurenţei. Plăteşti şi te asiguri că oponentul are mari necazuri ori de cîte ori cîştigă vreun contract! În viziunea asta, jurnalistul nu mai e om de presă, ci om de business, fireşte, ilicit. El nu-şi mai vinde conştiinţa, asta a fost de mult: acum îi cumperi competenţa într-ale fărădelegii. La preţ promoţional. Că vine Crăciunul!