Conspiraţii, conspiraţionişti, conspiratori
Nu cu multe săptămîni în urmă, am avut plăcerea de a fi gazda unei conferinţe susţinute de Vladimir Tismăneanu într-una din sălile somptuoase al Camerei Deputaţilor. Conferinţa vorbea despre anul 1989, despre căderea comunismului în Europa de Est şi despre ieşirea în democraţie a naţiunilor din fostul "lagăr socialist". Titlul exact al conferinţei era "Naufragiul utopiei: semnificaţiile istorice, politice şi morale ale revoluţiilor din 1989". Ca de obicei, Vladimir Tismăneanu a dovedit inteligenţă, elocinţă, profunzime şi, mai ales, o cunoaştere unică a temei. La sfîrşitul conferinţei, a venit momentul întrebărilor. Toate, dar absolut toate întrebările s-au referit într-un fel sau altul la serviciile secrete, la conspiraţii şi la manevre oculte. Nu cumva revoluţiile din Estul Europei au fost, de fapt, o abilă manevră kaghebistă/ciaistă/mosadistă şi nicidecum expresia luptei pentru libertate a jumătate de continent? Nu cumva 22 decembrie a fost un scenariu scris în birouri securistice şi nu pe străzi? Dar Malta? Nu cumva tot ceea ce s-a întîmplat cu noi, est-europenii, după 1989, confirmă teoria unei largi conspiraţii? Andropov? M-a uimit frecvenţa acestor întrebări şi m-a stupefiat aerul cu care erau puse. Toţi cei care întrebau " parlamentari, studenţi, gazetari etc. " dădeau voit impresia că ştiau ceva ce nu puteau spune, dar lăsau evident să se înţeleagă. Interogaţia era, de fapt, forma prin care cel care întreba transmitea tuturor celorlalţi faptul că ştie. Nu aş vrea să fiu greşit înţeles, aşa că mă grăbesc să spun că astfel de întrebări mi se par absolut legitime. Dar ceea ce m-a uimit a fost multitudinea lor. Repet, absolut toate întrebările adresate profesorului Tismăneanu se refereau, într-un fel sau altul, la comploturi urzite de servicii secrete, masonerii sau bine ascunse guverne mondiale. Imediat, mi-am adus aminte de poveştile halucinante care circulă în spaţiul imens şi incontrolabil al opiniei publice despre 11 septembrie 2001. Imediat mi-au venit în minte cîteva branduri consacrate ale conspiraţionismului internaţional: Protocoalele înţelepţilor Sionului, grupul Bielderberg, experimentul Philadelphia, codul lui Da Vinci. Pentru cei mai mulţi dintre români, evenimentele din decembrie 1989 fac parte din această categorie. După 20 de ani, avem o singură certitudine cvasiunanimă: adevărul despre decembrie 1989 nu este aparent, ci ocult. Românii nu sînt, însă, mai paranoici decît alţii. Succesul crescînd al cospiraţionismului este o trăsătură a opiniei publice mondiale. De fapt, cam de prin secolul al XIV-lea, lumea noastră a devenit tot mai disponibilă pentru teorii ale conspiraţiei. Probabil că cea dintîi dovadă a faptului că mintea oamenilor fusese cucerită de conspiraţionism o găsim în furia cu care autorităţile, alături de popor, reacţionau în vremea sinistrei pandemii de ciumă bubonică de la mijlocul secolului al XIV-lea. Apărută în sînul armatei mongole, care pe atunci controla un vast teritoriu în Asia, şi adusă în Europa pe căile comerciale de negustori genovezi, veneţieni, portughezi, englezi şi scandinavi, ciuma bubonică a făcut ravagii în Europa anilor 1348-1350. Firesc, nu avem date precise despre amploarea fenomenului, dar istoricii cad de acord că aproape jumătate din populaţia Europei a fost afectată de pandemie, iar numărul morţilor poate fi rezonabil plasat oriunde între 75 de milioane şi 200 de milioane de oameni. O apocalipsă, cu adevărat. Ei bine, explicaţiile acestei cumplite pandemii au fost, evident, de natură conspiraţionistă. Prin mai toată Europa, se spunea că evreii şi vrăjitoarele sînt de vină. În regatele de la ţărmurile mediteraneene ale continentului, se adăugau şi arabii la lista conspiratorilor care, răspîndind intenţionat această boală, vor să distrugă creştinismul. Aşa cum şi azi o pandemie devine imediat problemă politică, la fel a fost şi atunci: Inchiziţia a intrat serios în rol şi a asumat misiunea opririi molimei. Autorităţile au trecut la represiuni sălbatice împotriva categoriilor mai sus enumerate, iar popoarele colaborau entuziast şi cu spirit de răspundere. Mă întorc la întrebările de la finalul conferinţei lui Vladimir Tismăneanu. Eu nu cred că istoria se scrie în secret, undeva în spatele multor uşi închise, şi apoi se pune în act prin unelte obediente, tăcute şi înfiorător de precise. Dimpotrivă, cred că lista comploturilor eşuate este cu mult mai lungă decît cea a celor reuşite şi mai cred că arareori un complot pus la cale chiar atinge obiectivele pe care le urmăreşte. Cu atît mai mult în cazul evenimentelor politice extrem de complexe, în care sînt angrenaţi zeci de mii de oameni furioşi scoşi în stradă. Dar marele risc la care se expun cei care cred în teoriile conspiraţiei ţine de propria lor minte. Trecerea de la teoria conspiraţiei la gîndirea conspiraţionistă se face aproape pe nesimţite. Examinarea raţională a realităţii nu exclude imediat teoria conspiraţionistă. Este foarte posibil ca unele evenimente din jur să aibă explicaţii de acest gen. Dar încrederea în teoriile conspiraţioniste, oricare ar fi ele, numai pentru că sînt conspiraţioniste, este o formă gravă de manifestare a unei neîncrederi cronice în lumea din jur, în propria capacitate de gîndire şi acţiune şi, mai ales, în propria minte. Cred că gîndirea conspiraţionistă " adică exerciţiul de a percepe în mod obişnuit orice în termenii unei conspiraţii " este o închidere dureroasă a minţii. Cum ar zice marele meu concetăţean, fandaxia-i gata!
