Conservatorul

potenţialul şi speranţele Săptămîna trecută spuneam că e greu să fii conservator în România de azi, dar că există mulţi oameni care împărtăşesc o viziune conservatoare asupra lumii, care îşi construiesc viaţa după opţiuni conservatoare. Ei nu se recunosc pe deplin în nici o formaţiune politică de pe eşichierul nostru bezmetic. Ei au votat mereu împotriva partidelor dlui Iliescu pentru că erau continuatoare ale comunismului - răul cel mai recent, dar au fost mereu nemulţumiţi de guvernările de dreapta. Au văzut prea multă versatilitate şi prea multă incompetenţă în aceste guvernări. Au fost, mai ales, deznădăjduiţi să vadă că multe dintre acele metehne, pe care le detestau la stînga aceasta putredă, se vedeau şi la dreapta. Sigur că, pus să aleagă între socialism şi liberalism, conservatorul va alege liberalismul. Dar nu o va face cu inima întreagă. Eşecul organizării politice a curentului conservator în România este consecinţa directă a dificultăţilor pe care conservatorul le întîmpină în a se manifesta ca atare în spaţiul nostru public. Deşi ştie bine să opteze în viaţa sa privată, conservatorul este dezorientat în viaţa publică. Dacă voi spune că eşecul politic al PNŢCD a fost, de fapt, un eşec profund al conservatorismului, aş putea fi imediat contrazis. Mi se va putea spune că greşesc pentru că cei de la PNŢCD nu erau, nu păreau şi, cei mai mulţi dintre ei, nici nu se declarau drept conservatori. Ei se numeau creştin-democraţi. Totuşi, în Europa, graniţele dintre creştin-democraţie şi conservatorism sînt fragile şi adesea scolastice, iar liderii emblematici ai PNŢCD, mai ales liderul legendar Corneliu Coposu, aduceau cu ei sentimentul duratei neîntrerupte, al rezistenţei în timp. Prezenţa lor în spaţiul public spunea că sînt lucruri pe care nici măcar comunismul nu le poate distruge. Ele există indiferent de violenţa celui mai represiv dintre regimurile represive. Aceasta este o declaraţie conservatoare. Electoratul care susţinea acest mesaj şi care simţea că de acest tip uman avea nevoie România anilor '90, era, de fapt, un electorat conservator. Ani mai tîrziu, rebotezarea partidului dlui Voiculescu nu a păcălit nici un conservator, dar a compromis emblema, a infestat cuvîntul cu acea lipsă de sens care slăbeşte ca o febră dezlănţuită mai toate cuvintele din politica noastră. Un alt prilej de derută pentru conservatorii noştri vine de la tropăiala juvenilă a unora dintre proamericanii dîmboviţeni. Există printre cei care, în general, susţin America, oameni care au impresia că Washington-ul este un fel de Schwarzenegger. . Are muşchi şi bani, dă de pămînt cu dictatorii cei răi şi dă lecţii de masculinitate Europei ezitante. Acţiunea Americii în lume devine o secvenţă de film hollywoodian pentru aceşti entuziaşti care se bucură ca un copil la cinema. Au auzit şi ei cuvîntul "neoconservator", înţeleg că neoconservator este ăla care ţine cu Bush şi gata, sînt şi ei neoconservatori. Zgomotul acestor optimişti robuşti sporeşte neliniştea conservatorului cu privire la conţinutul propriei identităţi politice. În fine, mai există şi abuzul de termeni pe care adesea analiştii îl fac cînd vine vorba despre conservatori. Un recent studiu sociologic arăta un portret deprimant al românului: sărac, cu mentalitate de asistat, religios în sens rudimentar (adică un amestec de teamă inexprimabilă, de superstiţii cam păgîne şi de fascinaţie pentru "paranormalul" tabloid), misogin. Mulţi au spus că aşa arată un popor conservator. Un conservator nu poate fi un simpatizant al asistenţei sociale şi, cu atît mai puţin, un nostalgic al comunismului. Tocmai pentru că ia credinţa în serios, el nu poate fi superstiţios, bigot sau "paranormal". În fine, un conservator nu poate fi misogin; doar o logică fascistă echivalează rezervele faţă de gîndirea şi acţiunea feministă cu misoginismul. Totuşi, confuzia doctrinară şi eşecul instituţionalizării politice nu au dus la o disoluţie a conservatorismului în electorat. Dimpotrivă, cred că electoratul conservator este un imens zăcămînt electoral neexploatat şi că votul său va fi tot mai important în România. Intelectual şi politic, oamenii din grupul electoral conservator au totuşi repere. Au autorii lor favoriţi, precum dnii Baconski şi Patapievici, şi un proiect politic spre care privesc cu oarecare speranţă: un partid cu arhitectură similară Partidului Popular European, despre care se tot vorbeşte. După ce a experimentat eşecul şi s-a poticnit în obstacolele despre care am pomenit, curentul conservator românesc se va putea exprima numai într-o formaţiune în care coexistă toate marile curente de dreapta. Un fel de partid federativ, în care creştin-democraţii, liberalii, social-liberalii, conservatorii şi chiar un curent naţionalist democratic de tip gaullist (despre care cred cu toată tăria că stă, şi el încă neexplorat, în adîncul electoratul nostru) se unesc pentru îndeplinirea unui program politic comun. Nu vreau să trec sub tăcere rostul acestui articol, scris în prelungirea celui de acum o săptămînă. Vreau să transmit tuturor celor care împărtăşesc valori conservatoare că sînt mai mulţi decît îşi imaginează şi că România are nevoie de ei, de capacităţile lor şi, mai ales, de simţul lor moral.