Conflictul de la marginea Europei
Dacă anul politic 2021 s-a încheiat sub semnul amenințării rusești de la granița de est a Ucrainei, anul 2022 ar putea fi începutul soluționării acestui conflict mocnit. Negocierile de săptămîna viitoare, de la Geneva, între viceministrul rus de Externe și secretarul de stat adjunct al SUA nu se desfășoară sub cele mai bune auspicii (ele nu sînt nici măcar promițătoare), însă vor defini cadrul viitor al relațiilor dintre NATO și Federația Rusă.
S-a speculat mult pe tema motivelor pentru care Putin și-a mobilizat armata la granița cu Ucraina în ultimele săptămîni ale anului trecut. O invazie e oricînd posibilă. Dar oare dispune Rusia de suficiente efective militare pentru a susține un război cu Ucraina? Și apoi, mai are Rusia resursele economice pentru a anexa Harkovul – așa cum a făcut cu Crimeea? Pentru cel care susține că dezmembrarea URSS e cea mai mare catastrofă a secolului XX, miza e acum cu totul alta decît reașezarea Rusiei pe vechile granițe. Iar intențiile încep să fie rostite explicit. Președintele Rusiei este preocupat de mult mai mult decît de Ucraina, un stat a cărui suveranitate o consideră oricum o himeră. Vladimir Putin vrea să forțeze NATO să adopte o nouă ordine de securitate. Adică să reducă influența militară a NATO în Estul Europei. Nu știm cum ar arăta această nouă arhitectură de securitate – discuțiile de săptămîna viitoare, de la Geneva, ar putea lămuri măcar parțial unele aspecte –, dar putem bănui că Putin va cere recunoașterea unei zone de influență ruse exclusive, care se extinde din Asia Centrală peste Marea Caspică pînă în Europa de Est. Ucraina, Moldova și Belarus ar urma să devină o zonă-tampon care să asigure Rusiei un cordon strategic. Nu e exclus ca Putin să ceară chiar mai mult: și anume, ca NATO să-și oprească extinderea către Est, în fostele state sovietice, azi independente. Cu Ucraina ținută ostatică, președintele rus poate exprima pretenții maximale. Mai ales în contextul actual, în care Occidentul e copleșit de un șir de crize pe care nu le poate gestiona simultan. În Europa – criza sanitară, criza economică, criza energetică, crizele politice interne etc. În SUA – o nouă administrație care încearcă să rezolve probleme vechi: relația cu Iranul, relația cu China etc.
Ca semn de bună-credință (dar cine crede în buna-credință a lui Vladimir Putin?), Rusia a retras, înaintea negocierilor, o mică parte a trupelor sale de la granița cu Ucraina. E doar un semnal că totul e sub control și că, la o adică, amenințarea poate să crească la loc. Ce poate face Europa, ce poate face Occidentul pentru a răspunde acestei amenințări? În primul rînd, să depășească starea de pasivitate. Amenințarea cu sancțiuni economice e o formă de descurajare. Dar e prea puțin pentru a disuada operațiuni militare masive. Sancțiunile aplicate începînd cu invadarea Crimeei (2014) nu au adus prea mult. Mai ales că Rusia e în continuare un important partener comercial pentru multe state europene și un furnizor indispensabil de gaze. Această dependență – denunțată în repetate rînduri de fostul președinte american Donald Trump – fragilizează capacitatea de negociere a Europei. În absența unor soluții alternative de aprovizionare cu gaz și în contextul dificultății de a ajunge la un consens pe tema relației cu Rusia, apărarea suveranității Ucrainei și asigurarea unui climat de securitate la granița Europei vor fi greu de obținut. Însă statele occidentale n-ar trebui să se ferească să impună Rusiei un ultimatum pentru retragerea totală a trupelor de la granița cu Ucraina sub amenințarea suspendării proiectului Nord Stream 2 – o sancțiune prevăzută într-o decizie a G7. Alte sancțiuni economice – introduse gradual, dar hotărît – pot fi de ajutor în restaurarea ordinii. Esențială e aici coordonarea între Washington și Bruxelles și apoi între Bruxelles și celelalte capitale europene. Or, Europa nu participă la negocierile de săptămîna viitoare, de la Geneva: e o absență semnificativă, dureroasă și periculoasă.
