Coma

Ieşirea prim-ministrului israelian, Ariel Sharon, de pe scena politică introduce un acut element de dramatism într-o regiune unde criza a devenit starea normală a existenţei. Alegerile din martie, paşii făcuţi spre o nouă politică a coloniilor din "teritorii", zidul de despărţire neterminat faţă de ceea ar putea fi viitorul stat palestinian, preşedintele iranian care cere lichidarea statului Israel, în timp ce îşi construieşte armament nuclear, toate acestea contribuie la sentimentul că în spitalul din Ierusalim zace în comă proiectul politic al întregii regiuni. Politicianul a reuşit în ultimii ani să anuleze imaginea militarului brutal, adversar al oricăror negocieri cu un inamic nedoritor sau incapabil să se ţină de cuvînt (Arafat), devenind, prin cîteva iniţiative spectaculoase, omul politic capabil să urnească în altă direcţie un proces de pace asemănător, pînă la identificare, cu războiul. Sharon a fost activ în toate conflictele militare ale ţării sale (pe unele chiar el le-a provocat): în 1950 a fost comandantul Unităţii 101, însărcinată cu combaterea terorismului, ca militar este la fel de celebru pentru soluţiile sale de luptă, studiate în Academiile militare din lumea întreagă, ca şi pentru indiferenţa faţă de vieţile omeneşti care îi stau în cale. Ca om politic, ministru în diverse cabinete de dreapta, s-a opus Tratatului de pace cu Egiptul, apoi celui cu Iordania, tratativelor de la Oslo. "E greu de imaginat cum sutele de colonii israeliene din teritoriile ocupate ar fi putut fi construite în afara deciziilor lui, fără metodele lui discutabile şi fără fervoarea sa ideologică" - observă scriitorul israelian David Grossman, în britanicul The Guardian (6 ianuarie 2006), comentînd acţiunea lui Sharon ca ministru al Agriculturii. Nimeni nu ar fi putut să prevadă momentul cînd el a realizat că pămîntul trebuie împărţit între cele două popoare şi, dacă acesta e viitorul, atunci trebuie create cele mai bune condiţii de securitate pentru statul Israel. Succesul retragerii unilaterale din Gaza a creat sentimentul că Sharon, politician întotdeauna foarte sigur de sine, ştie şi acum ce face: a captat un larg curent de opinie, al celor care cred în necesitatea unui acord final cu palestinienii, stabilind graniţele definitive ale statului. E mai puţin decît propune noul lider al Partidului Muncii, de stînga, Amir Peretz, e mai mult decît cere Likudul, partidul de dreapta părăsit de Sharon şi condus acum de Beniamin Netanyahu. Despre noul partid, Kadima, înfiinţat de Sharon, se spune că este încă prea fragil, fără structuri teritoriale, minat de rivalităţile unor urmaşi fără testament pentru a putea cîştiga alegerile din martie. Sharon era singurul politician din generaţia celor care au purtat greul consolidării Israelului cu legitimitate internă şi internaţională, capabil să urnească din punctul mort tratativele cu lumea arabă. "Stînga nu poate, dreapta nu vrea" - obişnuia el să spună. "Eu pot şi vreau." Dar acum, el nu mai poate şi nimeni nu prea ştie ce e posibil din ceea ce vrea. Partidul Kadima are trei probleme, constată revista The Economist: "nu are o platformă bine definită, nu are un lider indiscutabil şi conţine un amalgam de rivali ambiţioşi veniţi din partide opuse". Are însă primul loc în toate sondajele preelectorale. Gaza, eliberată în ordine de israelieni, este acum scena unei vieţi anarhice: rivalitatea dintre cele două mari organizaţii palestiniene, Fatah şi Hamas, se manifestă prin răpiri, criza fiscală minează viaţa economică, forţele de securitate nu par capabile să acţioneze de sine stătător. Dacă alegerile din ianuarie vor spori haosul - fie că nu se vor ţine, fie că nu vor fi corecte - rezultatul va influenţa şi politica din Israel, înclinînd balanţa spre dreapta domnului Netanyahu, tot aşa cum alegerile de după asasinarea premierului Rabin au fost cîştigate de Likud. Sharon a ilustrat cu strălucire paradoxul omului politic de succes, care izbuteşte să se impună şi să dobîndească susţinerea foştilor adversari nu prin consecvenţă, ci prin capacitatea de a se răzgîndi, consumînd o extraordinară energie intelectuală în realizarea unor obiective de care ieri nu vroia să audă. Nu proiectele politice lipsesc în regiune, ci oamenii politici capabili să explice ceea ce vor şi să arate că pot, în ambianţa politică denumită de unii proces de pace.