„Coltuc de la Babic”
Expresia coltuc de la Babic a dispărut de mult din uz, dar a rămas consemnată în pagini de evocări istorice și este din cînd în cînd readusă în atenția cititorilor prin articole jurnalistice. Nu se știe, de altfel, cît de mult va fi circulat sintagma în perioada ei de glorie; probabil că nu era foarte răspîndită, de vreme ce unii au descris-o ca o expresie tipic bucureșteană, legată de viața cotidiană a orașului la începutul secolului al XIX-lea. Expresia nu are legătură cu numele salamului picant de care am vorbit săptămîna trecută; Babic este și un nume propriu armenesc, destul de întîlnit în țările române. Despre un celebru brutar Babic a lăsat mărturie Constantin Izvoranu, într-un manuscris publicat de Gr. Tocilescu (Istoria lui Tudor), în care povestește, din perspectiva unui contemporan, faptele din preajma anului 1821. Memorialistul arată, la un moment dat, cum a făcut rost de pîine un amic al său: „se duse de dimineață în tîrg și veni cu 2 pîini mari, ocaua dreaptă, albă ca zăpada; îl întrebai ce pîine este aia? Și îmi răspunse că este coltuc de la Babic”. Pasajul este semnificativ pentru că dovedește că termenul coltuc se folosea și cu alt sens decît astăzi, și anume pentru a desemna o pîine albă, destul de mare. Și Dimitrie Papazoglu, în Istoria fondării orașului București (1891), vorbește despre același brutar: „Cuptoare erau multe în Bucureşti, însă ca cuptorul lui Babic armeanul nu era altul de a scoate jimbla şi pîinea mai frumoasă; de aceea şi stăpînii stolnicilor, cînd îi trimeteau în tîrg să cumpere pîine, le ziceau: – Să-mi iei coltuc de la Babic!”. Informația este reluată de Gh. Ionescu-Gion, în Istoria Bucureștilor (1899): „locuțiunea bucureșteană Coltuc de la Babic de la acest brutar vine. Babic făcea coltucele de pîine renumite pentru albeața și gustul lor” (p. 216). Nicolae Iorga, în Istoria Bucureștilor (1939), amintește de frații brutari Ștefan și Serafim Babic, activi pe la 1804 (p. 206), iar Constantin C. Giurescu (Istoria Bucureștilor, 1966) evocă „jimbla făcută de armeanul Babic, a cărui brutărie se afla lîngă Bărăție, în apropierea Curții Vechi” (p. 342).
Substantivul coltuc provine din turcă, din cuvîntul koltuk, polisemantic și prezent în numeroase sintagme; dintre sensurile sale (inventariate de Lazăr Șăineanu și, mai recent, de Eugen Suciu) amintim „subțioară”, „braț de fotoliu”, „fotoliu”. În română, cuvîntul a ajuns să desemneze în Moldova (în forma cultuc) mai ales o pernă decorativă, alungită, iar în Muntenia (în forma coltuc) mai ales un „colț de pîine”. În Dicționarul limbii române al lui Laurian și Massim (1871), coltuc era explicat ca un „colț de pîine proeminent, tare copt, cu groasă și dură crustă”, sens ilustrat de citatul „și mie mi-ar plăcea cultucul, dacă l-aș putea roade”. Într-un articol din 1934, Iorgu Iordan trecea în revistă sensurile cuvîntului, așa cum erau acestea înregistrate în dicționare, și privea cu oarecare neîncredere sensul muntenesc; recunoștea însă, într-o notă, că acesta i-a fost confirmat de vorbitori din zona Buzăului.
Sensul expresiei coltuc de la Babic, descris de Petre Ispirescu, de Ionescu-Gion și de Iuliu Zanne (în Proverbele românilor, volumul VI, 1901), consemnat și în dicționarul român-francez al lui Frédéric Damé (1893), este al unei formule de refuz, de respingere, de negare – echivalabilă cu nimic: „să poftească să ne mai ceară voturi, cultuc de la Babic!” (Ion Ghica, Convorbiri economice, 1879); „rezultatul conferințelor d-lor a fost… coltuc de la Babic!” (Ghimpele, 15 mai 1877); „totdeauna cînd îmi exprim doleanțele mi se răspunde: Coltuc de la Babic” (Adevărul, 8 mai 1947). Primii comentatori au propus pentru această valoare o explicație discutabilă, motivînd formula printr-o poveste: coltucele „erau cerute de toți boierii și se vindeau la minut. Totdeauna Babic nu mai avea, de aci: coltuc de la Babic, adică nimic!” (Ionescu-Gion, p. 216); anecdota este povestită cu detalii și în revista Vatra, nr. 5, 1894 (p. 156). Explicația a fost reluată de C.C. Giurescu, mai tîrziu și de Șerban Cioculescu, în amintirile sale. De fapt, mai credibilă decît prin rapida dispariție a mărfii ar putea fi dobîndirea valorii de refuz prin intrarea expresiei în seria „rarităților gastronomice”, a fanteziilor culinare imposibile (pisică pe orez, gheață friptă, mierte fierte etc.).
Și mai probabilă mi se pare însă explicația pe care o sugera deja Dicționarul lui Laurian și Massim; autorii notau mai multe expresii care, fără a include numele Babic, aveau în comun ideea de refuz: a arăta cuiva coltucul, a da cuiva coltuc, în special „în forma exclamativă coltuc! arătînd cotul”. Mi se pare foarte probabil ca sensul „nimic” să fie legat nu de eventualele lipsuri din prăvălia lui Babic, ci de echivalarea semantică, bazată și pe apropierea sonoră, între cot și coltuc. Gestul de arătare a cotului, cu conotații obscene („un gest vulgar prin care se arată cotul”, Dicționarul limbii române,1940), a fost asociat glumeț-eufemistic cu coltucul. Referirea la Babic poate fi o simplă amplificare, inventivă și derutantă, bazată pe notorietatea brutarului, dar fără reale motivații semantice. De la coltuc! se poate trece la Coltuc de la Babic!, tot așa cum exclamația cotul! poate deveni în limbajul copiilor, amplificată prin rimă, cotul și pișcotul, ba chiar cotul și pișcotul, labele și botul...
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
