Clişee transatlantice
La începutul romanului Lupul de stepă, găsim personajul principal fascinat de o frază a lui Novalis, pe care tocmai o descoperise: "Majoritatea oamenilor nu vor să înoate înainte de a şti să facă acest lucru". Una din acele fraze care te pun pe gînduri, evident. Gîndirea e precum înotul - majoritatea oamenilor refuză să gîndească înainte de a şti să facă acest lucru. În perioadele în care oamenii refuză să gîndească, perioade care pot dura de la o clipă la o viaţă întreagă, clişeul ţine loc de gîndire. Rolul clişeului, de altfel, este acela de a suplini gîndirea pentru singura creatură din lume care se diferenţiază de toate celelalte tocmai prin însuşirea că e gînditoare. În rest, clişeele, pe lîngă că sînt plictisitoare, sînt enervante. Clişeul este denumirea contemporană a ceea ce Flaubert colecta, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, sub numele de "idei primite de-a gata". Adică idei, reprezentări despre lume, asupra cărora spiritul nu se mai întreabă. Clişeele sînt idei comode, care confirmă o prejudecată sau o judecată falsă, dar proprie. În raport cu clişeul, omul e un simplu releu, care preia şi transmite, fără să gîndească, fără să cenzureze. Se ştie deja, pe ambele maluri ale Atlanticului de Nord se operează masiv cu clişee. Nu doar publicul larg, a cărui superficialitate abundent dovedită îl împinge spre exersarea clişeelor, ci şi elitele, fie ele intelectuale, economice sau politice, se folosesc vîrtos de clişee. În America, se comentează adesea: "Europa face, Europa drege". Care "Europa"? De cele mai multe ori în ultimii ani, cînd media americană spune "Europa", spune, de fapt, Franţa şi Germania. Eroarea e evidentă. Pentru un public mai nuanţat şi mai rarefiat în America, "Europa" este Uniunea Europeană. Chiar şi ei greşesc, într-o măsură mai mică decît primii, desigur, pentru că Europa este mult mai mult decît Uniunea Europeană. "Europa" cuprinde membrii UE plus toate celelalte ţări care au vocaţie pentru această organizaţie şi care se află în diferite stadii de aderare sau de tatonare a organizaţiei. De-odată, peisajul se deschide, lumea europeană apare diversă, policromă şi spectrală, aşa cum este ea de fapt. Dar trebuie să precizez imediat că aproape nimeni nu are această definiţie în minte în America cînd, discutîndu-se politică sau economie, se vorbeşte despre "Europa". La fel, în Europa de astăzi, cînd se spune "America", se spune "administraţia Bush". O tînără colegă, atent şcolită prin Europa, mi-a spus zilele trecute că, pentru ea, numele "America" este sinonim cu militarismul şi cu George Bush. America, o ştie oricine a fost acolo, e mult mai mult. Din punct de vedere cultural, America este cel mai vast continent al lumii. Sigur că Bush a cîştigat alegerile cu un vot popular nemaiîntîlnit şi, din punct de vedere legal, reprezintă America în politică, dar e un abuz să spunem că Bush reprezintă America în conştiinţa lumii. Nu doar că America este mult mai mult decît George Bush, dar este şi cu totul altceva. În mediile academice şi intelectuale americane, de pildă, mainstream-ul este anti-Bush şi neoconservatorii sînt o minoritate evident discriminată. La Washington, în schimb, dominaţia administraţiei republicane este totală. Un universitar celebru, conservator ca orientare, spunea într-un eseu de acum doi sau trei ani că are un student favorit, la rîndul lui cu opinii conservatoare, care vrea să urmeze o carieră academică. Sfatul său către acest student este să nu încerce o intrare în mediul academic, întrucît convingerile lui îl vor dezavantaja serios. Astfel, sfatul lui către studenţii săi este "dacă sînteţi liberali, rămîneţi în universităţi să predaţi şi să scrieţi, dacă sînteţi conservatori, mergeţi la Washington să conduceţi America". America e diversă şi, cînd spune Bush ceva, e corect să spui "Bush zice" şi nu "America zice". De pildă, un foarte recent sondaj de opinie privind încrederea americanilor în politica externă a Guvernului lor, arată că 49% spun că "există prea multe aspecte care mă îngrijorează şi mă dezamăgesc" în această politică şi numai 40% cred că "în general, facem ceea ce trebuie". Atunci, cînd spui "America", la care Americă te referi? În lumea largă, din cîte îmi dau seama, clişeele au ceva trist, cenuşiu, indică un teritoriu uman deşertic, fără gîndire, ca un fel de cimitir al umanităţii. La noi însă clişeele mi se par colorate, vii, împrumută ceva din personalitatea celui care le propagă. Au panaşul papagalului care le rosteşte, mîndru, din guşă. De pildă, intelectualul ortodox îţi spune că America este un teritoriu cu o populaţie confiscată orwellian de "corectitudinea politică". Demoazela zice că e o ţară de inculţi ("nici măcar nu au auzit de Eminescu!"). Românul dintr-o bucată zice că sînt fraieri ("dacă le iei banii, i-ai terminat, nu mai sînt în stare de nimic"). Analistul zice că sînt ireductibili ("dacă îi scoţi din sistemul lor, ăla în care s-au învăţat, nu mai fac doi bani"). Şi, în general, "dă-i în mă-sa!"; trimiterea la origini este, la noi, clişeul absolut.
