Cîteva gînduri despre situaţia nucleară actuală

Generalul Omar Bradley (1893-1981) este un nume mare în istoria militară a Statelor Unite. Printre cele mai citate vorbe ale sale, este una care mi se pare obligatoriu de reamintit de cîte ori se deschide subiectul proliferării nucleare: "Lumea noastră aparţine giganţilor nucleari şi piticilor etici. Ştim mai multe despre război decît despre pace şi ştim mai multe despre cum se poate muri decît despre cum se poate trăi". Urmare a incapacităţii instituţiilor comunităţii internaţionale de a administra dosarele iranian şi coreean în spiritul Tratatului de Neproliferare Nucleară, alte state arabe (Arabia Saudită, Tunisia, Egipt, Maroc, Emiratele Arabe, Algeria) au anunţat ambiţii nucleare. În fond, aceste state se adaugă unei liste mai lungi şi mai vechi de pretendenţi la musculatură nucleară: Indonezia, Singapore, Myanmar (Burma), Venezuela etc. O lume a piticilor etici şi a giganţilor nucleari este, la prima vedere, periculoasă. Războiul rece, însă, a dovedit că piticii etici nu au îndrăzneala de a se înfrunta nuclear - poate şi pentru că precaritatea etică, lipsa oricărei convingeri morale, e un fundament mult prea fragil pentru a susţine o asemenea catastrofică decizie. Îţi trebuie un curaj supraomenesc, vecin cu iresponsabilitatea, să decizi atacul nuclear şi, e limpede, acest curaj nu îşi poate găsi combustia necesară în spaţiul amoralităţii, spaţiul etic de referinţă pentru relaţiile internaţionale ale sfîrşitului de secol XX. Însă, ceea ce se pune acum în discuţie este sistemul internaţional al Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNN), ratificat de 188 de state şi prelungit, prin consens, pe o perioadă nedefinită. Sistemul TNN este destul de simplu şi a operat relativ eficient pînă acum. Scopul ultim este completa dezarmare nucleară şi, pentru atingerea acestui deziderat, TNN se bazează pe trei teze tari, pe trei piloni fundamentali. Primul: neproliferarea. Adică, nu se admite nici o altă putere nucleară în afara celor cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU: SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie. Acesta este şi motivul pentru care state care admit oficial că deţin arme nucleare, precum India şi Pakistanul, nu sînt semnatare ale Tratatului. Şi tot acesta este motivul pentru care Coreea de Nord a decis să se retragă din Tratat, la începutul lui 2003. Nici Israelul nu este semnatar al Tratatului. Deşi, oficial, statul evreu nu a admis niciodată că deţine arme nucleare - e drept, nici nu a dezminţit vreodată, cu probe, această informaţie -, în ecuaţia de putere a Orientului Mijlociu, strategii realişti contează pe Israel ca pe o putere nucleară şi anumite scandaluri cu parfum de spionaj, cum ar fi celebrul caz Vanunu, par a confirma că nu se înşeală. În mediile diplomatice, o glumă deja clasică este aceea că deţinerea armei nucleare de către Israel este cel mai prost păstrat secret din lume. Al doilea pilon tare al TNN este principiul libertăţii utilizării, exclusiv în scopuri civile, a energiei nucleare. Orice stat are dreptul să dezvolte un program civil nuclear, dar şi aici apare o problemă. Tehnologia nucleară s-a dezvoltat pervers. Paşii pentru obţinerea materialului nuclear militar sînt, în proporţie de 70%, aceiaşi cu paşii pentru obţinerea materialului nuclear pentru întrebuinţare civilă. Astfel, ţări precum Iranul se mai pot încă apăra formal spunînd că inspectorii ONU nu pot dovedi că progresul nuclear iranian ţinteşte cu certitudine spre armament nuclear. Deşi e sigur că programul nuclear are, pentru Teheran, scop militar, e greu să spui cu certitudine, cel puţin pînă la un anumit (destul de avansat) punct al procesului tehnologic, că e vorba despre aşa ceva. În fine, al treilea pilon tare al TNN este că puterile nucleare agreate trebuie să reducă treptat şi proporţional armamentul nuclear, pînă la completa dezamare. Şi aici sînt probleme. Un grup de ţări din interiorul Tratatului (de pildă, ţările din aşa-numita mişcare de nealiniere) acuză puterile nucleare că fac exact invers. Acuzele sînt îndreptate mai ales împotriva SUA care - fiind parte a unei alianţe militare unice în lume, care este NATO - livrează elemente nucleare altor state membre ale Alianţei. "Nuclear Sharing" este un concept foarte important al NATO şi, pe baza lui, există un program militar despre care se ştiu destul de puţine. La reuniunea TNN din 2005, diferenţa de viziuni s-a văzut limpede. De o parte, puterile nucleare, şi mai ales SUA, vor să accentueze dimensiunea de neproliferare (adică să nu mai apară alte puteri nucleare) şi pun în centrul dezbaterilor situaţii de gen Iran. Pe de altă parte, multe dintre ţările nealiniate reproşează puterilor nucleare, mai ales SUA, că uită de dimensiunea dezarmării şi cred că pe aceasta ar trebui pus accentul. Experţii sînt, astăzi, de acord că armele nucleare au avut rolul lor în oprirea unui război adevărat, de cuprindere mondială, între SUA şi URSS, în anii războiului rece. Atunci, armele nucleare erau un factor masiv de descurajare, avînd în vedere că ambele mari puteri adoptaseră o doctrină a evitării primei lovituri (cu alte cuvinte, loviturile nucleare urmau a fi efectuate numai după ce inamicul lovea nuclear primul, ca ripostă, şi nu ca atac). În aceste condiţii, armele nucleare mai degrabă inhibau, decît favorizau puseuri războinice. În plus, cursa înarmărilor nucleare a fost convertită de administraţia Reagan în cursă economică. Dezvoltarea programelor nucleare, atît a celor ofensive, cît şi a celor defensive (de tip "scut cosmic") costă enorm şi aceste costuri pot fi suportate numai de sisteme economice performante. Crezînd fără rezerve în superioritatea economiei capitaliste faţă de cea socialistă, Reagan a accelerat cursa înarmărilor ştiind că, pe drum, competitorul sovietic va claca, nemaiputînd să suporte economic costurile uriaşe ale progresului militar. Reagan a avut dreptate. Experienţa nucleară a lumii e, totuşi, săracă. Nu există decît un singur moment în care arma nucleară a fost folosită într-un război şi, în general, convieţuirea omenirii cu armele nucleare este scurtă. Doar două generaţii au trăit sub ameninţarea reală a acestei arme. Şi totuşi, această poveste este suficient de bogată ca să ne ofere azi învăţămintele necesare.