Cît ne costă faptul că nu investim suficient în cultură

În criza economică provocată de pandemie, anularea ori amînarea unor festivaluri costisitoare pentru guvern și pentru administrațiile locale ar putea părea o ușurare. E, într-adevăr, vreo economie la buget? Poate. Însă consecințele economice și sociale ale eventualelor economii bugetare sînt, de fapt, catastrofale. Cel puțin în Franța, care deja de multă vreme a întreprins pași importanți pentru ca festivalurile finanțate public să fie mai sustenabile, adică să depindă mai puțin de alocările directe din partea statului. Subvenția e în continuare crucială pentru a susține evenimente periodice precum Festivalul de teatru de la Avignon, Festivalul de operă de la Aix-en-Provence, Les Rencontres de la photographie de la Arles etc., însă sponsorizarea, mecenatul, vînzările de bilete contribuie cu cel puțin 30%. Dincolo de misiunea culturală, care rămîne fundamentală, aceste festivaluri au un impact socio-economic important la nivel local. Un colectiv de cercetători (SoFest) a încercat să estimeze acest impact pornind de la 129 de festivaluri anulate din cauza pandemiei de COVID-19. Potrivit studiului, se estimează pierderi directe (din încasări) și indirecte (printre altele, turism) de aproximativ 1,5 miliarde de euro. Însă nu trebuie uitat că o parte dintre artiști, tehnicieni și firme care cîștigă la nivel local cheltuiesc o parte din bani, așa că pierderile depășesc 2 miliarde de euro, se arată în studiu. Acestor sume li se adaugă și indemnizațiile pe care statul s-a obligat să le plătească artiștilor și tehnicienilor care, din cauza pandemiei, nu mai pot lucra. Se mai adaugă astfel la pierderi încă cel puțin o jumătate de miliard de euro doar pentru festivalurile analizate în acest studiu. Activitatea artiștilor e considerată non-esențială – de unde și urgența cu care au fost închise, imediat după declanșarea stării de urgență, teatrele, cinematografele, sălile de concerte și muzeele. Întreruperea activității culturale atrage, însă, niște costuri – și ele nu sînt, iată, deloc neglijabile!

Muzeul Luvru e un exemplu extrem atît în ceea ce privește susținerea bugetară, cît și în ceea ce privește pierderile cauzate de shutdown. Două cifre importante: bugetul se ridică la aproximativ 175 de milioane de euro, iar muzeul atrage anual între 8 și 10 milioane de vizitatori. Dacă administraţia culturală e (şi) business, care să fie „profitul” în urma investiției? Specialist în economia bunurilor culturale, Xavier Greffe a realizat o cercetare a veniturilor generate de Luvru. A luat în calcul nu doar încasările din bilete, ci şi chiriile şi concesiunile comercianţilor care vînd diverse produse în muzeu sau în curţile palatului, chiriile ocazionale percepute pentru producţii televizuale şi cinematografice, vînzarea unor drepturi de reproducere. A adăugat apoi veniturile indirecte generate de simpla existenţă a muzeului: milioane de turişti care-şi cheltuiesc banii prin hoteluri şi restaurante pariziene doar pentru a vizita muzeul. Toate acestea ar atrage la Paris un miliard de euro în fiecare ani. În plus, muzeul Luvru are în jur de două mii de angajaţi şi generează alte zece mii de locuri de muncă indirecte în industriile creative. Și încă: cel mai cunoscut muzeu din lume atrage venituri și din franciză. E vorba de un contract în valoare de un miliard de euro în schimbul expertizei oferite muzeului omonim de la Abu Dhabi. Oare cît costă, în termeni sociali și economici, închiderea, chiar și temporară, a muzeului parizian și a echivalentului său din Emirate?

În România, unde discuțiile despre cultură se învîrt aproape întotdeauna în jurul bugetului oricum derizoriu, astfel de studii de impact ar putea produce o schimbare de perspectivă.

Restricțiile impuse de pandemie i-au obligat pe organizatorii marilor festivaluri internaționale să anuleze, să amîne sau să scaleze evenimentele. La festivaluri de criză, bugete de criză. Cu consecințe grave asupra tuturor celor implicați: programatori, artiști, tehnicieni, comunicatori, specialiști în diverse domenii. Și, evident, o pierdere pentru public. Am tot auzit, în culisele acestor festivaluri, bombăneli ori critici directe legate de costuri: de ce plătim pentru cultură cînd autoritățile ar trebui să se ocupe de asfaltare, de canalizare, de renovarea clădirilor etc. Întrebări pînă la un punct legitime. Răspunsul scurt e că la noi festivalurile nu se fac din banii de autostrăzi. Nu pentru că am avea prea multe festivaluri (sau muzee sau filamonici etc.) nu se fac autostrăzile… Celălalt răspuns e, de fapt, o întrebare: oare cît ne costă faptul că nu investim suficient în cultură?