Cioburi (II)
● Sînt amețit de soare, e o dimineață bună și setăm computere pentru copiii de pe lîngă satele din Făgăraș. Sînt o mulțime de oameni de care îmi este foarte drag în jurul meu și iar simt că l-am apucat pe Dumnezeu de o aripă. În plus, cireșii sînt plini, așa că am și senzația aia de belșug pe care numai sfîrșitul lui mai mi-o aduce.
Trebuie să reparăm ceva, așa că fug pînă la Dedeman-ul de lîngă mine. Nu am mască, dar nu mă aștept deloc la ciufuțenia paznicului. Revin regulamentar cu mască. Intru în magazin. Sînt urmărit de cineva de la securitatea magazinului. Mă înfurii și îl întreb ce vrea. Îmi răspunde urît. Mă aștept la o reacție a oamenilor din jur. Nimic.
Sînt confuz. Se înfoaie mîndria în mine. Îmi vine să îi zic de doamna mama lui. Adică, bre, sînt și io cineva. Scriu la gazetă. M-am întîlnit cu oameni importanți. După ce față are, cred că ar merge mai bine să-i zic că îi știu pe ai lui Ștoacă, un clan de mafioți din Ferentari. Îi știu, că doar am fost în portbagajul mașinii lor. Că sînt prieten cu Dacian Cioloș nu cred că l-ar impresiona, chiar dimpotrivă. Mai fac un pic de caterincă în capul meu și, fericit, așa apuc să văd că sînt încălțat în niște sandale ponosite în care am intrat cu tot cu ciorapi. Albi.
Am un tricou un pic pătat, că am cules și niște cireșe, sînt cam murdar, că făceam niște reparații, nebărbierit de vreo două luni. Singura chestie cît de cît impresionantă poate fi cheia de la mașină. Noroc că pantalonii scurți sînt cît de cît OK, că la cît de aiurit sînt, bine că nu am plecat în pijama.
Mă gîndesc ce fain ar fi să mă laud cu cheia de la mașina cea procopsită. Între timp, îmi amintesc și că mă așteaptă minunățiile alea de oameni acasă, așa că zîmbesc, îi spun că și eu m-aș verifica prin buzunare, îmi întorc buzunarele invers și îi urez o zi bună. Omul e dezarmat și îmi cere scuze.
● Am montat toată seara mobile pentru copii împreună cu Elena și cu Alin. Alin a făcut și instalația electrică. Supermeșter. Am încărcat Tuaregul cel procopsit și dubița cu 14 corpuri de mobilă. De dimineață le-am dus în ghetou. Unul dintre dulapuri e prea greu, așa că îl ajut pe Ionuț să-l care pe scări. Are 17 ani. Părinții sînt la muncă, dar sînt plătiți îngrozitor de prost și la negru.
Pe scări se vînd droguri. Fata care vinde mă salută respectuos și apoi îi liniștește pe cumpărători, spunînd că „e domnul Valeriu”. Habar n-am cum să procesez faptul că mă salută tot felul de oameni cu care nu aș vrea niciodată să am de a face.
Scările sînt pline de seringi. Pe casa scării, la etajul 4, doarme o altă puștoaică. Verific dacă e în viață. Este. Nu se trezește, dar respiră regulat. Nu cred că are mai mult de 20 de ani și nu e din ghetou. Cel mai probabil a fugit de acasă. Seringa goală e lîngă ea și mai are o seringă nefolosită. Probabil pentru cînd se trezește.
Camerele sînt mici, așa că trebuie măsurat atent totul. Dulapul pentru Ionuț intră la fix, așa că sînt mulțumit. Repar și două calculatoare. Țip la Alexandra să se apuce de teme. Nu știe să facă temele, are de citit două pagini și ea abia reușește să citească două-trei propoziții. Mă simt un idiot și îmi cer scuze, o iau în brațe și îi spun că o să citesc cu ea.
Drepturile copiilor în blocurile de pe alee nu sună a glumă proastă, ci a sadism. 14,6 metri pătrați, trei adulți, dintre care unul dependent de droguri, și doi copii. Alexandra intră pe Skype cu Madi, voluntara care o ajută. Zîmbește și se apucă de teme.
● Am citit o mulțime de tîmpenii despre Dacian Cioloș. Oameni pe care îi respect mi-au reproșat că sînt prea blînd cu el. Cred că o să se strice de rîs citind asta. Dacian nu este pentru mine salvatorul dibace, un ideal sau lider maximo. Cunosc oameni mai buni ca el cam în toate domeniile. Totuși, nu știu nici un politician cu mai mult bun-simț. Nici un om cu o putere comparabilă care să fie chiar și pe aproape în ceea ce privește decența. Cînd am muncit cu el lucra în medie 14 ore pe zi și nu rar peste 16. Duminica, din cînd în cînd, o lăsa mai moale, cu 8-10 ore. Eu sînt workaholic, dar nu îi țineam piept. Și-a donat nu o dată salariul oamenilor nevoiași. Știu asta pentru că am facilitat donațiile de cîteva ori. S-a supărat rău cînd am scris prima dată despre ceea ce făcea. I-am spus că e un fraier dacă crede că lucrurile bune se fac pe burtă și i-am explicat că avem nevoie să facem lucrurile bune pe față. A spus că el nu vrea să își facă reclamă. Își dona toate diurnele și ținea asta ascuns. Știam despre asta doi-trei oameni. E un comunicator, cel mult mediocru pentru clasa noastră politică plină de șmecheri gargaragii. Dar e un om foarte bun care vrea să fie mai bun. Mă poate irita maxim, dar întotdeauna pentru că mi se pare că e mult prea neconflictual. Plus Dîncu. Știu foarte, foarte bine cine e Dacian, mult mai bine decît zdrobitoarea majoritate a oamenilor care scriu sau discută despre el cu un tupeu incredibil.
Ceea ce fac eu bine nu e separat de opiniile mele politice, căci nu sufăr de bipolaritate. Rolul politicii este unul singur pentru mine – cît mai mult bine pentru cît mai mulți. Fiecare dintre noi poate crede orice – e o chestie fundamentală a democrației, fie că ne place sau nu. Cînd am draci, scriu cu draci și nu rar scriu mai buruienos decît mi-aș dori, dar urăsc să joc roluri. Nu sînt drăguțel și am o istorie destul de lungă de sărit calul sau caii cînd sînt „înfierbîntat”. Dacian îmi este prieten. Nu cred că e un erou, nici măcar nu cred că este un politician foarte bun, dar sigur este un om mult mai bun decît media. Lucru care îl face excepțional pentru clasa noastră politică.
