Cîntăreţi la altă masă

Acum cîteva zile, într-o ştire la jurnal, am auzit o cîntăreaţă: "dom’le, e inadmisibil, sînt copii pe stradă care nu ştiu cine sînt!". Povestea era despre drepturile de autor plătite gloriilor noastre (unele trecute şi împăcate, altele de-a dreptul depăşite de fenomenul omenesc al uitării). Cîntăreaţa suferea că banii sînt puţini, iar cei care au cîntat acum 10, 20 de ani nu pot trăi din fostul succes. Nu se strînge nici de-un pix cu care să mai dai un autograf, în caz că ţi-l cere cineva. Nu vă zic cine era persoana cu replica. Dar răutatea omenească în care mă complac nu mă poate opri să v-o descriu. Blondă. Acum destul de grăsuţă. Nu foarte aranjată, nu foarte îngrijită. Genul de persoană pe care o întîlneşti în parc cu un pulover lălîu plimbînd un cîine despre care ştii precis că e singurul provider de ataşament real şi dezinteresat din viaţa doamnei. Fireşte, animalul e doar imaginaţia mea. Poate că doamna n-are cîine şi are iubit. Ce contează e însă replica şi corolarul ei: cum adică, lumea să nu mă mai ştie, după tot ce-am făcut pentru ea? Cum adică, publicul să nu mă mai iubească sau nici măcar să nu mai vrea să mă audă, după ce l-am făcut să plîngă acum 15 ani, cu melodia aia pe care s-au sărutat prima oară, spun statisticile, cel puţin 100.000 de români? Cum? Dragă doamnă, să vă spun cum: niciodată n-aţi cîntat mişto. Cîntecele dumneavoastră erau, fără excepţie, proaste. V-aţi datorat succesul, şi dumneavoastră, şi multe altele din generaţiile între anii ’60 şi ’80, unui singur lucru: lipsa de concurenţă. Aţi fost singure pe o piaţă în care radiourile nu puteau difuza muzică străină decît o oră pe săptămînă. Aţi fost un fel de Dacii ale muzicii uşoare: un singur model, făcut fără pasiune şi fără talent, pentru o piaţă care nu-l putea refuza. Iar noi, să mă iertaţi, eram prizonierii voştri. Aşa cum astăzi americanii îi torturează pe islamişti cu Metallica şi Pantera (heavy metal, ce l-am mai iubit fără să-l am!), aşa am fost şi noi torturaţi cu muzica uşoară românească. Era pe toate radiourile (în număr de trei, pentru cei care n-au apucat vremurile). Era pe toate gardurile la mare (ca şi azi, dar acum manelele au preluat rolul de schingiuitor). Era în toate magazinele de discuri, în care copertele închipuiau adevărate depozite de murături, de flori ofilite şi pene de păun aşezate peste coafuri savante, dar nu în sensul academic al termenului. Am fost torturaţi ani la rînd de oameni care credeau sincer că-i iubim. Nu ştiu ce i-a ajutat să ajungă la concluzia asta: poate că lumea care se îmbulzea la concerte în lipsă de altceva mai bun? Poate şi firea umană, care sfîrşeşte în complexul Stockholm, iubirea pentru gardianul care ne fredona şi se unduia lasciv în faţa uşii închise…? Anii au trecut însă şi aceşti oameni aşezaţi artificial în faţă au ajuns în mod natural în spate. Unde nu doar că nu le place, dar se şi simt năpăstuiţi de soartă. Şi totuşi, revin la întrebarea de la început, care cuprinde în ea toată drama celebrităţii trecătoare: cum să trăieşti după ce publicul tău a murit? E ca în mariaj: ce mai poţi face cînd partenerul nu mai vrea să facă nimic pentru tine? Poţi să treci peste asta şi să te apuci de pescuit. Poţi să faci scandal şi să-i arunci hainele în stradă (mai greu cînd vorbim de un milion de cetăţeni care ascultau acum 15 ani cîntecele doamnei). Sau poţi să-ţi găseşti pe altcineva, care să te iubească şi să te înţeleagă. Aici e aici. Gloria e trecătoare pentru că ai lăsat-o să treacă. Cînd sistemul de stat de produs glorie s-a prăbuşit, vedetele de altădată s-au văzut singure pe lume, mai singure ca activiştii de la "Ştefan Gheorghiu" care totuşi s-au reprofilat şi şi-au găsit alte cursuri pe care să le predea noilor generaţii. Vedetele noastre n-au putut găsi alte melodii de succes pentru că n-au avut unde să le caute. Ele erau plante de seră, iar sera s-a spart cu zgomot şi soarele a năvălit înăuntru. Talentul, cît era şi înainte de 1989, a supravieţuit, pentru că talentul are forţă, în vreme ce coafura, zîmbetul fals şi lamentaţia între octave nu pot să reziste cînd omul are voie să-şi scoată căştile de pe cap. Uite, de-aia ascult şi acum Timpuri Noi. Şi de-aia îi ascultam şi prin 1988. Pentru că ei aveau ceva de spus. Nu de cîntat…