Cine plătește orchestra…

În Ungaria, lumea teatrală e în alertă. Teatrele riscă să-și piardă autonomia după adoptarea unei legi controversate care întărește autoritatea guvernului. Numeroși artiști au protestat împotriva acestor măsuri în ultimele săptămîni.  Chiar dacă modificările legislative sînt mai puțin nocive decît se crezuse inițial, intenția guvernului de a‑și spori controlul asupra instituțiilor teatrale stîrnește îngrijorări legitime. Multe teatre publice sînt finanțate în proporție covîrșitoare direct de la bugetul de stat. Ponderea subvenției guvernamentale e în orice caz mai mare decît finanțarea locală. Iar Ungaria e statul european care acordă unul dintre cele mai ridicate procente din PIB pentru cultură (3,5% în 2017). După modificarea legislației, guvernul de la Budapesta va putea controla mai ușor modul în care sînt gestionate finanțările publice pentru producția de spectacole și va avea un cuvînt de spus în ceea ce privește numirea directorilor de teatre. Și – de aici derivă și temerile – guvernul va putea pune condiții inclusiv în ceea ce privește orientarea programului teatral. Mai exact, va avantaja teatrele care susțin un program conservator și le va marginaliza pe cele care au o agendă liberală ori progresistă după principiul „cine plătește orchestra comandă muzica“.

Contextul acestor modificări nu trebuie neglijat. Fragilizarea sistemului cultural prin limitarea autonomiei teatrelor vine pe fondul unei erodări continue a democrației prin inițiative ale guvernului iliberal condus de Viktor Orbán. Aflat la al treilea mandat, premierul (FIDESZ) și-a sporit autoritatea asupra mai multor instituții, a introdus o reformă în educație, și-a extins controlul asupra mass-media publice (și chiar private, prin oameni de afaceri apropiați) și a subordonat Justiția. Discursul antiimigranți și adesea antieuropean va fi întărit prin consolidarea identității naționale – ăsta e și motivul pentru care guvernul caută acum să-și subordoneze și cultura. E și o bătălie politică aici: FIDESZ a pierdut alegerile locale în cîteva orașe și la Budapesta. Subordonarea teatrelor de către guvern poate fi văzută și ca represalii față de susținătorii direcției liberale sau progresiste din marile orașe pierdute de partidul lui Orbán. Mai ales Budapesta va fi afectată de noile reguli de finanțare, deoarece găzduiește cele mai multe teatre „mari“, de mainstream, din Ungaria. Primarul Budapestei, Gergely Karácsony, a înțeles, și el, mizele acestui război cultural și s-a angajat în luptă: „Atunci cînd apărăm libertatea teatrelor, apărăm libertatea orașului“, a spus el la un marș de protest împotriva măsurilor. El a promis că, pentru a garanta autonomia teatrelor din Capitală, va asigura fondurile necesare de la bugetul local. Nu e însă deloc sigur că se va putea ține de cuvînt. Iar bunele intenții nu țin loc de buget.

Cît despre ministerul Culturii, acesta acuză fake-news: nu, temerile legate de pierderea autonomiei sînt neîntemeiate, nu, prin aceste măsuri nu se dorește subordonarea teatrelor cu mai multă transparență în cheltuirea fondurilor guvernamentale. Halal transparență! Căci în procesul de elaborare a legii nu a existat o consultare prealabilă, iar legea însăși nu a fost prezentată decît cu puțină vreme înaintea votului din Parlament.

Situația creată în Ungaria e o bună lecție pentru România. Aici, teatrele se bucură (încă) de autonomie. Chiar dacă relația de dependență față de autoritățile locale ori față de guvern e evidentă. Banii pentru cultură sînt tot mai puțini. Statul reușește cu greu să‑și întrețină rețeaua de instituții publice. Mai ales teatrele sînt afectate de bugetele restrînse: odată cu dublarea salariilor actorilor (o măsură necesară, dacă ar fi fost precedată de o reflecție prealabilă cu privire la impact), instituțiile teatrale au fost nevoite să-și reducă cheltuielile destinate producțiilor. Multe s-au trezit în situația aberantă de a avea actori plătiți mult mai bine, dar care joacă mai puțin. Și-au adaptat bugetul cum au putut, renunțînd la producții. Cît privește relația cu politicul, București oferă poate cele mai clare indicii ale riscurilor. Pe de o parte, modificările structurale ale ArCuB, principala instituție de finanțare a proiectelor culturale la nivel local, au vulnerabilizat mediul independent și au diminuat accesul publicului la evenimente și producții culturale cu mesaj critic, civic etc. Pe de altă parte, Primăria a înființat instituții noi (inclusiv de spectacole) fără un program definit, fără un studiu de oportunitate și fără perspectivă. Și finanțează direct producții comerciale, destinate unui public larg – totul pentru a mulțumi gusturile celor mulți și pentru a cîștiga bunăvoința unor celebrități plătite scump pentru a face circ ieftin. Mă întreb dacă va conta în perspectiva alegerilor.

Foto: wikimedia commons