Cine-i ce?

Dearborn, Michigan este un orăşel tipic pentru Midwest, nu departe de Detroit (face parte, de altfel, din spaţiul metropolitan al marelui oraş), locuit de aproape 100.000 de suflete. Îmi amintesc că am trecut de vreo două ori prin acest oraş, conducînd spre Detroit, şi nimic nu m-a făcut să opresc şi să explorez. În America, acest orăşel este cunoscut pentru trei motive. Primul este că aici îşi are sediul central imensa corporaţie "Ford Motor Company", Dearborn fiind locul de naştere al faimosului Henry Ford, cel care a revoluţionat nu doar industria automobilelor, ci însuşi capitalismul. Apoi, pentru că aici a domnit, vreme de 36 de ani, din 1942 pînă în 1978, cel mai rasist primar din nordul Americii, un anume Orville Hubbard. În aplauzele localnicilor, primarul a implementat în oraş o legislaţie atît de segregaţionistă şi a rostit asemenea ditirambice discursuri rasiste (la care albii din Dearborn rîdeau, cam aşa cum rîdem noi, acum, la C.V. Tudor) încît i-a ţinut pe negri departe de Dearborn pentru multe decenii. În fine, al treilea lucru care face faima aşezării este că aici se află cea mai mare concentraţie de arabi din afara Orientului Mijlociu (30% din locuitori mărturisesc origini arabe) şi a doua mare comunitate arabă din America, după cea din New York. Nu e de mirare că aici se află instituţii-cheie pentru comunitatea arabă din toată America, precum Arab American National Museum sau Islamic Centre of America. Tot aici se află cea mai mare moschee din America, iar inscripţiile bilingve anglo-arabe sînt ceva comun în vitrinele oraşului, pe afişe ori pe reclame. Recenta escaladare a conflictului din Orientul Mijlociu a ridicat temperatura populaţiei arabe din Dearborn. Mai mult sau mai puţin spontan, s-a declanşat o cuprinzătoare operaţiune de strîngere de fonduri pentru ajutorarea victimelor arabe din Liban. Zeci de tineri arabo-americani colectează voluntar bani, vînzînd pe trotuare, prin parcări sau pe la semafoare, tricouri cu steagul libanez, insigne sau alte diferite nimicuri. Există temerea că banii merg, de fapt, la Hezbollah. Un reporter CNN se apropie de un tînăr voluntar, arab după înfăţişare, şi îl întreabă ce garanţii au oamenii că banii nu ajung la Hezbollah, ci la victimele atacurilor israeliene. Tînărul e derutat de întrebare. Apoi explică, într-o engleză impecabilă, care arată limpede că este născut şi educat în America, că, deşi Guvernul SUA spune contrariul, Hezbollah nu este o mişcare teroristă, ci o mişcare de eliberare, că, împotriva a ceea ce se ştie, Hezbollah desfăşoară vaste operaţiuni umanitare şi că, în fond, Hezbollah este victima acestui atac, iar banii se strîng anume pentru victimele atacului. Deruta de pe stradă este o prelungire a derutei din marile cabinete ale lumii. La ONU, nimeni nu a fost în stare să propună o definiţie a terorismului general acceptată, aşadar terorismul este definit, în continuare, în mod diferit de fiecare ţară. Iar diferenţele există nu doar între ţările arabe şi ţările euro-atlantice (de aşteptat, avînd în vedere distanţa culturală dintre aceste două spaţii) sau între SUA şi Rusia (de aşteptat, avînd în vedere competiţia strategică mondială), ci chiar între ţările spaţiului transatlantic, de vreme ce listele oficiale cu organizaţii teroriste ale SUA şi UE nu sînt congruente. Chiar şi pentru SUA, ceea ce era terorist ieri, poate fi respectabil partener de discuţii astăzi, cazurile Muamar al-Gaddafi şi Yasser Arafat fiind cele mai cunoscute. Pentru lumea arabă, ceea ce fac Hezbollah, Hamas şi chiar Brigăzile Al-Aqsa nu e terorism. Dar dacă în aceste cazuri pare că există o deplină concordanţă între lideri şi popor, în cazul Al-Qaeda apare fractura. Mai toţi liderii politici arabi sînt de acord că organizaţia lui Bin Laden este teroristă, dar poporul de pe străzi şi din moschei crede contrariul. În general, arabii par a avea propria lor înţelegere a termenului "terorism". Pentru noi, importante sînt mijloacele, iar cauza e secundară. Pentru ei, cauza e importantă, iar mijloacele sînt secundare. Aparent, arabii sînt mai machiavaleci decît noi. Cauza IRA nu era deloc blamabilă după standardele europene, dar mijloacele folosite pentru promovarea cauzei, mai ales în anii ’70 şi ’80, au făcut ca această organizaţie să fie, fără dubiu, o organizaţie teroristă. Cauza unui stat palestinian nu (mai) este ceva subversiv, ea face parte din orice viziune politică lucidă de astăzi şi, de la Bill Clinton încoace, este parte a politicii oficiale a SUA. Însă mijloacele multor organizaţii, care o promovează, definesc aceste organizaţii drept teroriste. Pentru noi, orice acţiune a unui grup non-statal, prin care se induce teroarea asupra populaţiei civile ca mijloc de presiune pentru atingerea cauzei politice, este terorism. Noi trăim o epocă în care aproape orice cauză e acceptabilă. La limită, chiar şi cauza lui Bin Laden - o lume califat - e acceptabilă în Occident. Cîţi islamişti din Europa sau America, imami sau universitari, nu propagă public şi fără consecinţe aşa ceva? Ei nu sînt însă terorişti, dacă nu pun bombe, dacă nu deturnează avioane sau dacă nu instigă la asemenea acţiuni. Se poate discuta, fireşte, dacă nu cumva ideile radicale de acest gen sînt indestructibil legate de mijloace radicale. Cu alte cuvinte, nu cumva lumea poate deveni califat numai prin acţiuni de tip Al-Qaeda, aşa cum, pentru Germania hitleristă, idealul "spaţiului vital" nu a fost posibil decît prin agresiune armată sau, cum, ceva mai subtil, idealul socialismului marxist a chemat după el, în mod firesc, Gulagul? De partea cealaltă, în lumea arabă, terorismul pare că înseamnă altceva. Hezbollah poate să dea cu mii de rachete spre Israel, poate să organizeze zeci de atentate şi răpiri, dar atîta timp cît a dezvoltat un program social, prin care sprijină mii de arabi în dificultate, nu e o organizaţie teroristă. În acest moment, mi se pare esenţial să încercăm să aflăm mai multe despre diferenţa pe care o fac arabii între o mişcare de eliberare (ceea ce, în principiu, este de susţinut, admiţînd că mişcarea de eliberare eliberează, adică aduce libertate) şi o mişcare teroristă. Poate că aşa vom avea şi cheia tot mai sîngeroasei încîlceli din Irak.