Cine ajută pe cine

Una din observațiile pe care le auzim vizavi de politica energetică actuală a Uniunii Europene este: de ce să îi ajutăm acum noi, românii, pe europeni dacă nici ei nu ne-au ajutat atunci cînd nouă ne-a fost greu? Ideea se referă la principiile pe care Comisia Europeană le-a enunțat, și anume că statele membre sînt chemate să facă economie de energie (gaze naturale și energie electrică) pentru a putea reduce importurile din Federația Rusă și, mai mult, țările europene care au gaze naturale în surplus să le ofere celor care se află în deficit. 

Ideea „de ce i-am ajuta noi” acum vizează, în primul rînd, Germania, acuzată că în ultimele decenii s-a aprovizionat cu gaz ieftin din Rusia, pentru industria autohtonă, fără să îi pese, de exemplu, de prețul la care România importa aceeași materie primă. Președintele Comisiei Europene a recunoscut că Europa și, implicit, Germania au greșit: și-au creat o dependență de gazul rusesc, au ignorat riscurile care veneau „la pachet” cu sursa de aprovizionare și au evitat să formeze o platformă comună europeană de aprovizionare cu materii prime energetice deficitare. 

Dar Europa a înțeles acest lucru și, acum, obligată de războiul din Ucraina, este hotărîtă să schimbe lucrurile. Iar schimbarea vine, în primul rînd, printr-o nouă viziune comună, europeană.

Însă ideea că România ajută acum statele europene este falsă din mai multe puncte de vedere. Ca stat membru „nou” al Uniunii Europene, România a beneficiat în 15 ani de fonduri europene pentru dezvoltare. Bani pe care multe state din „vechea Europă” i-au pus la dispoziția noilor venite pentru a reduce decalajele de dezvoltare. Rezultatul a fost că unele state membre, Germania, Austria, țările nordice, sînt contributoare nete, adică dau mai mulți bani la Uniune decît primesc, în timp ce România și Bulgaria, de exemplu, sînt beneficiare nete, adică primesc mai mulți bani decît dau la Uniune. Fondurile sociale, cele de coeziune sau banii pentru politica agricolă comună sînt plătiți de statele dezvoltate ale Uniunii Europene. Și atunci, cine ajută pe cine? 

Pe subiectul energiei, România nici dacă ar vrea nu ar putea să ajute statele membre. De ce? Pentru că analizele arată că, în funcție de intensitatea iernii, România va avea în următoarele luni un deficit de energie electrică și gaze naturale. Adică ar putea fi din nou un beneficiar net al programelor europene, în sensul că ar putea apela la importuri din statele membre. În ceea ce privește energia electrică, România își reglează și acum consumul intern prin import, beneficiind, este adevărat, de o rețea europeană care funcționează și care face exact acest lucru: echilibrează în fiecare zi nevoia de consum a economiilor care înregistrează un deficit, temporar sau pe termen lung.

În ceea ce privește gazele naturale, România ar fi putut ajuta Europa – bineînțeles, pe bani, nu pe „ochi frumoși” – dacă ar fi avut în exploatare zăcămintele din Marea Neagră și pe cele din județul Buzău. La actualul preț al gazului natural, toată lumea ar fi fost fericită – și România care încasa mai mulți bani la buget, și companiile care își puteau amortiza investiția mai repede, și Europa care găsea la doi pași o sursă alternativă la gazul rusesc. România putea deveni pentru cîțiva ani, alături de Norvegia, un furnizor important de gaze pentru Uniunea Europeană. Nu este cazul, pentru că toate deciziile politice ale „patrioților” români au făcut ca exploatările de gaze noi să nu poată fi accesate, au îndepărtat investitorii și au dus la rezultatul pe care îl vedem astăzi, și anume import de gaze în loc de export.

La capitolul energie electrică, situația este asemănătoare, în sensul că finalizarea centralei de la Iernut, din județul Mureș, întîrzie inexplicabil de trei ani. Există acolo un litigiu cu firma care a construit centrala, dar este un contencios care s-a prelungit inadmisibil. Dacă s-ar extrage gaze naturale din noile zone offshore și onshore, dacă acum ar fi funcționat centrala de la Iernut, care ar fi trebuit să producă energie electrică folosind gazele naturale ca materie primă, România ar fi avut o balanță energetică echilibrată și ar fi putut, eventual, să ajute și economiile europene. Dar, pentru că nimic din toate acestea nu s-a întîmplat în ultimul deceniu, România nu poate decît să aștepte ajutorul Europei și nu să îl ofere pe al ei. 

Europenii sînt de acord astăzi că piața energiei electrice nu a funcționat, iar cel mai bine s-a văzut acest lucru în prețul care a urcat exponențial. Și pentru că există o interconectare europeană, toate piețele statelor membre s-au „îmbolnăvit” de prețul cel mai mare. Specialiștii numesc acest fenomen alinierea la prețul marginal, adică energia electrică produsă din surse ieftine (regenerabile, hidro, chiar energie nucleară) și-au dus prețul la nivelul cel mai de sus, respectiv al energiei obținute din cărbune. Prețul marginal a dictat prețul pieței, pentru că fără energia cea mai scumpă sistemul nu ar mai fi putut să funcționeze.

Acesta a fost, în linii mari, mecanismul creșterii prețului energiei electrice. Uniunea Europeană și statele membre caută soluții pentru a scăpa de „teroarea” prețului marginal și pentru ca piața să funcționeze în alți parametri. Deocamdată, variantele luate în calcul de statele membre pleacă de la aceleași principii, și anume plafonare și compensare. Dar cît mai curînd, la nivel european, va trebui găsită o soluție de piață. Compensarea și plafonarea prețului nu fac decît să mute o parte din costuri în contul statelor. Iar acestea, deja serios îndatorate, nu vor putea suporta prea mult timp cheltuielile. Ceva trebuie făcut pentru că, altfel, nimeni nu va mai putea ajuta pe nimeni.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: wikimedia commons