Cine-a mai rămas în Bucureşti (II)
* Carierista. Fata asta ar vinde-o pe mama ei, însă cu regret trebuie să recunoască în şedinţa de marketing că mama ei nu e în target. Dimineaţa ea trezeşte ceasul din somn, seara încuie uşa blocului cu singura cheie. Ajunge înaintea ta oriunde, însă niciodată acolo unde a visat în adolescenţă. Are o maşină de la companie pe care o iubeşte, pînă cînd va descoperi, la 40 de ani, că maşina nu poate să-i spună "mama", din claxon. Ca să afle că e femeie, se uită în CV. Ca să afle unde e, se uită pe organigrama multinaţionalei. Ca să fie fericită, se uită pe sine, însă nu poate uita niciodată action plan-ul pentru lansarea de produs din toamna asta. * Ministrul. În orice orînduire ar fi făcut performanţă, pentru că nici o orînduire nu ştie să judece bine oamenii. Performanţa lui e să nu facă nimic ce dăunează carierei. Cîteodată asta înseamnă pur şi simplu nimic de-a binelea. Are explicaţii, chiar şi cînd n-ai întrebări, tocmai pentru că odată i-a explicat un consultant că trebuie să fii proactiv. Măsoară timpul în ore de emisie la televizor, însă deşi are orele astea, n-are timp niciodată. Ai vreo problemă? Te sună el. La pensie va citi toate plîngerile noastre şi va face din ele o carte cu planurile lui, zădărnicite înaine de aplicare de inamicii politici. * Băiatul de la masa vecină. E unul care vorbeşte tare la telefon. Miroase tare, a colonie multă. Arată tare, ca şi cum ar fi coborît cu macaraua din pom direct în costumul Armani Exchange, pe care el îl crede Armani pe bune. E la fel de enervant ca un ţînţar noaptea în cameră: aprinzi lumina, a dispărut, idiotul naibii. O stingi la loc, îl auzi din nou bîzîind. De băiatul ăsta nu te poţi salva mutîndu-te la altă masă, pentru că are mulţi fraţi. * Moşul urban. E soţul babei urbane, pe care o înşală în imaginaţie cu o babă deputată, pe care a văzut-o odată pozată în ziarul Tricolorul. E supărat că Red Bull l-a trecut cu vederea cînd a filmat ultima reclamă, pentru că el e în putere încă. Puterea lui stă în ideile despre cît de mult greşim noi ăilalţi în ideile noastre. Nimic nu mai e ca pe vremea lui, nici măcar lucrurile care sînt identice, cum ar fi prostia sau biserica din colţ. Moşul urban reprezintă ideea de viitor a unei părţi importante din clasa noastră politică, din simplul motiv că se duce la vot chiar şi multă vreme după deces. * Şeful mafiot. Nu se pupă pe gură ca italienii, pentru că i-e frică să nu-l creadă subordonaţii gay. Şeful mafiot face bani din simplul fapt că îi cere altora, şi ăia îi dau. Specific naţiunii noastre e şeful mafiot prost ca noaptea, de nu poţi să filmezi Naşul în versiune locală nici cu cel mai talentat scenarist de la ziarul Cancan. Ştie şi el treaba asta, tocmai de aceea nu face niciodată nimic, nici măcar nu vorbeşte. Îl vezi la televizor în pozele de la nunţile lumii interlope şi-l recunoşti uşor: el e cel care lipseşte. Restul sînt locotenenţii lui. Lumea care crede în teoria conspiraţiei îl vede conducînd România din umbră. Proştii: la volanul naţiunii e de fapt Bulă, care a şi consumat un pic. * Funcţionarul. N-are picioare, pentru că evoluţia naturală a avut timp să tragă concluzia că nu-i nevoie de ele cînd stai toată ziua pe scaun, în spatele unui ghişeu. Are în schimb patru mîini, ca Shiva, fiecare cu o ştampilă la capătul ei, murdară de sîngele victimelor. În teorie, poate rezolva tot. În practică, noi îl rezolvăm pe el. Numim asta serviciu public, tocmai pentru că publicul îl prestează. Cînd un funcţionar moare, e ars pe un rug de hîrtii departe de ochii lumii, care le-ar putea recunoaşte, după ce a umblat cu ele şase luni să strîngă semnături... * Soţul doamnei pe care nu mai ştii de unde o cunoşti. Zîmbeşte şi vrea să vorbiţi despre copii, cînd stai cu sacoşele pline în parcarea de la mall. E românul atît de civilizat încît poate să stea pînă dimineaţa la discuţii despre absolut nimic - de unde începi să bănuieşti că e funcţionar de stat pe undeva. Nu poţi să-l urăşti, deşi ai o mulţime de treburi urgente, tocmai pentru că e aşa de drăguţ şi bine intenţionat. Din cauza lui, vecinii au emigrat în Finlanda, unde lumea vorbeşte puţin, să nu răcească. E simbolul României eterne şi explicaţia ei: cînd naiba să mai şi faci ceva, cînd sînt atîtea de spus? Toţi ăştia sînt aici printre noi, şi ne ajută extrem de mult cînd hotărîm să plecăm naibii de aici. Totuşi, unii mai stăm, tot aşa cum lumea mai stă la zoo, deşi miroase urît şi maimuţa se strîmbă la tine. Ce ne ţine? Vă spun săptămîna viitoare.
