Cînd politica nu funcționează

Faptul că trăim și ne mișcăm într-o lume-deșert a fost recunoscut întîia oară de Nietzsche, şi tot el a făcut prima greşeală decisivă în diagnosticarea ei. Aproape la fel ca toți cei ce i-au urmat, credea și el că deșertul se află în noi, vădindu-se astfel a fi nu doar unul dintre primii lui locuitori, ci şi victima celei mai teribile iluzii provocate de el. Psihologia modernă este o psihologie a deşertului: cînd pierdem facultatea de a judeca – de a suferi şi condamna – începem să credem că ceva e în neregulă cu noi dacă nu putem trăi în condiţiile vieţii de deşert. În măsura în care încearcă să ne „ajute“ , psihologia ne ajută să ne „adaptăm“ la aceste condiţii, luîndu-ne unica speranţă, anume că noi, cei care nu aparținem deșertului, deși locuim în el, sîntem capabili să-l transformăm într-o lume umană. Psihologia răstoarnă totul: tocmai pentru că suferim în condițiile deșertului sîntem încă umani și neatinși; pericolul este de a deveni adevărați locuitori ai deșertului și a ne simți acasă în el. Pericolul și mai mare este că în deșert sînt furtuni de nisip, că nu domneste întotdeauna o liniște de cimitir –unde, la urma urmei, totul e cu putință –, că mișcarea se poate stîrni aici de la sine. Aceste furtuni sînt mişcările totalitare, iar caracteristica lor principală este aceea că sînt extrem de bine adaptate la condiţiile deşertului. De fapt, ele nu ţin seama de nimic altceva, părînd să fie deci cea mai potrivită formă politică a vieţii în deşert. Atît psihologia, disciplina adaptării vieții umane la condițiile deșertului, cît și mișcările totalitare, furtunile de nisip în care acțiunea falsă sau pseudo-acţiunea izbucnesc dintr-odată din tăcerea de mormînt, prezintă un pericol iminent pentru cele două facultăţi umane care, cu răbdare, ne permit să transformăm deşertul mai degrabă decît să ne transformăm noi înşine: facultăţile conjugate ale pătimirii şi acţiunii. E adevărat că atunci cînd sîntem prinși în mișcările totalitare sau în adaptările psihologiei moderne suferim mai puţin; ne pierdem facultatea de a suferi şi, odată cu ea, virtutea de a îndura. Numai cei ce pot îndura patimile vieţii în condiţiile deşertului pot aduna în ei curajul care ne îndeamnă la acțiune, ne îndeamnă să devenim ființe active.

Mai mult, furtunile de nisip ameninţă chiar acele oaze din deşert fără de care nimeni n-ar putea dăinui, în timp ce psihologia încearcă numai să ne obişnuiască cu viaţa în deșert ca să nu mai simţim nevoia lor. Acele oaze sînt domeniile vieţii care există independent, sau în mare măsură independent, de condiţiile politice. Fiindcă ce a funcţionat prost e politica, existenţa noastră plurală, şi nu ce putem face sau crea întrucît existăm la singular: în izolarea artistului, în singurătatea filozofului, în relaţia mută dintre fiinţele umane, aşa cum există ea în dragoste şi cîteodată în prietenie – cînd o inimă întinde punţi către alta, ca în prietenie, sau cînd în spaţiul intermediar lumea se aprinde, ca în dragoste. Dacă aceste oaze n-ar rămîne intacte, n-am mai putea să respirăm, iar cercetătorii din ştiinţele politice ar trebui să ştie asta. Dacă cei sortiți să-și petreacă viața în deşert, încercînd să facă una sau alta, mereu îngrijorați de condițiile acestei vieți, nu știu cum să folosească oazele, vor deveni locuitori ai deşertului chiar şi fără ajutorul psihologiei. Cu alte cuvinte, oazele, care nu sînt locuri de „relaxare“, ci izvoare dătătoare de viață care ne permit să trăim în deşert fără a ne împăca cu el, vor seca. 

Pericolul opus e încă şi mai familiar. Numele său comun este evazionism: a evada din lumea deşertului, din politică în  ce-o fi, reprezintă o formă de a distruge oazele mai puțin periculoasă şi mai subtilă decît furtunile de nisip care le ameninţă existenţa oarecum din afară. Încercînd să scăpăm, ducem nisipul deşertului în oaze – la fel cum Kierkegaard, încercînd să scape de îndoială, a dus-o cu el în religie cînd a făcut saltul la credinţă. Incapacitatea de a îndura, eşecul de a recunoaşte şi suporta îndoiala ca o condiţie fundamentală a vieţii moderne, strecoară îndoiala în singurul spaţiu unde n-ar trebui să pătrundă: în spaţiul religios, spaţiul credinţei. E doar un exemplu menit să arate ce facem cînd încercăm să scăpăm de deşert. Fiindcă distrugem oazele dătătoare de viaţă atunci cînd mergem în ele cu scopul de a evada, pare uneori că totul conspiră să generalizeze condiţiile deşertului.

Dar și asta e o iluzie. În ultimă analiză, lumea umană e întotdeauna produsul unui amor mundi al omului, un artificiu uman a cărui nemurire potenţială e întotdeauna expusă morţii celor ce-l construiesc şi naşterii celor ce vin să-l locuiască. Spusele lui Hamlet rămîn veşnic valabile: „Vremea / E scoasă din ţîţîni. Ah, ce blestem / Că eu m-am fost născut ca s-o întrem!“. În acest sens, în nevoia ei de făptuitori, pentru a putea fi din nou întemeiată, lumea e întotdeauna un deșert.

(fragment din Făgăduința politicii de Hannah Arendt, traducere de Mihaela Bidilică-Vasilache, Editura Humanitas, 2010)