Cînd murim?
„Ce anume nu înțelegeți? E moartă, moartă, moartă.” În felul acesta încerca David Durand, directorul medical al Spitalului de Copii Oakland, să convingă familia pacientei Jahi McMath că verificările medicale standard pentru moartea cerebrală arătaseră că fiica lor adolescentă nu mai era în viață.
Familia s-a opus cu fermitate acestei idei și spitalul le-a permis în cele din urmă să își ducă fiica la New Jersey, singurul stat din SUA care obligă spitalele să accepte pacienții ale căror familii refuză, din motive religioase, să privească moartea cerebrală ca pe moarte. Tînăra a continuat să fie un membru funcțional (chiar dacă cu totul infirm) al speciei Homo sapiens pentru mai bine de patru ani: s-a luptat cu infecții, a reacționat la traume corporale prin creșterea ritmului cardiac și a avut primul ciclu menstrual.
Cazul lui Jahi a reînviat interesul (și dezbaterea) cu privire la ce anume înseamnă să mori. Cu cîțiva ani în urmă, părea să existe un consens potrivit căruia moartea cerebrală e moarte. Dar chiar dacă un astfel de consens a existat vreodată, el a încetat să existe.
Pînă în anii 1960, indicatorul pentru moartea unei persoane era încetarea ireversibilă a bătăilor inimii. Dar inventarea unui aparat de ventilație care putea menține în viață oameni cu daune cerebrale severe, combinată cu succesul transplanturilor de organe, a determinat Comitetul Harvard să recomande „moartea cerebrală” ca nou standard pentru determinarea decesului unei persoane.
Această decizie a făcut ca Uniform Law Commission (ULC) să propună în anul 1980 o nouă „Determinare unitară a morții” (Uniform Determination of Death). La puțină vreme după aceea, „moarte cerebrală” urma să fie considerată moarte în toate cele cincizeci de state.
E uluitor cum o schimbare esențială a modului în care înțelegem moartea unei ființe umane s-a petrecut fără prea multe discuții sau consultații publice. Puțini știu, bunăoară, că, după cum reiese din cercetările de arhivă, Comitetul Harvard a discutat necesitatea schimbării definiției morții, în mod clar, pentru a crește numărul organelor disponibile pentru transplant.
„Moarte cerebrală” a devenit practic un concept necontestat – de unde și frustrarea lui Durand în fața refuzului familiei McMath de a accepta că Jahi era moartă, chiar dacă avea un corp cald și o inimă bătîndă. Acest caz a jucat un rol-cheie în ruperea consensului, la fel ca și multe alte cazuri în care o femeie „moartă” a purtat în pîntece un copil viu, pînă în momentul nașterii. Un astfel de caz a inspirat următorul titlu de ziar: „Femeie în moarte cerebrală naște și apoi moare”.
Un astfel de reportaj ar putea fi respins pe motiv că denotă o proastă înțelegere a faptelor științifice. Mai greu de respins a fost un editorial din Nature, care observa că, deși „Determinarea unitară a morții” din 1980 specifică „încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor la nivelul întregului creier”, verificările standard folosite pentru a determina moartea cerebrală nu verifică încetarea tuturor funcțiilor cerebrale. La unele persoane declarate în „moarte cerebrală”, glanda pituitară și/sau hipotalamusul încă funcționează (ceea ce explică probabil de ce persoane precum Jahi McMath pot ajunge la pubertate după ce au fost declarate moarte).
Medicii și grupurile favorabile transplanturilor au făcut presiuni pentru soluționarea acestor contradicții, iar ULC i s-a solicitat să ia în considerare modificarea definiției din 1980, astfel încît să reflecte faptul că medicii nu atestă moartea întregului creier, ci mai degrabă o „comă permanentă, o încetare permanentă a funcțiilor respiratorii spontane și pierderea permanentă a reflexelor trunchiului cerebral”. Comisia s-a întîlnit la Honolulu în luna iulie a acestui an. Discuția care a urmat a arătat că nu exista nimic care să semene cu un consens în ceea ce privește moartea cerebrală.
În septembrie, președintele comisiei care a discutat modul în care ar trebui revizuită definiția morții a trimis un e-mail celor implicați, scriindu-le că „ne-am decis să facem o pauză” în efortul pe care ni l-am propus. „Pentru moment, nu se vor mai programa întîlniri ale comitetului pentru redactarea proiectului”, a mai adăugat el.
Interpretăm acest rezultat ca pe un indicator că, odată ce punem problema revizuirii definiției morții, devine clar că nu-i putem oferi un răspuns fără a ne confrunta cu o întrebare morală profundă și foarte controversată, în privința căreia nu există nici un consens: în ce condiții e justificat să prelevi inima unei persoane pentru a salva viața alteia?
În privința inviolabilității vieții omenești avem puncte de vedere etice foarte diferite. Unul dintre noi (Camosy) e un profesor de bioetică la o școală medicală catolică, unde predă și teologie morală pentru seminariști, și care e în favoarea drepturilor egale pentru ființele umane nenăscute și a interzicerii morții asistate de medici. Celălalt (Singer), un profesor de bioetică la Universitatea Princeton, e un utilitarist care susține dreptul la avort și la moarte asistată de medici, și pledează pentru dreptul părinților de a decide încetarea vieții unui copil nou-născut cu infirmități grave. Și totuși, ambii sîntem de acord că multe dintre persoanele declarate în „moarte cerebrală” în urma efectuării corecte a verificărilor standard actuale sînt membri vii ai speciei Homo sapiens.
A declara că o ființă omenească cu corpul cald și inima pulsîndă e moartă, după cum a făcut „Determinarea unitară a morții”, a reprezentat o schimbare culturală majoră. Dar implicațiile potențial profunde pentru statutul moral și juridic al ființelor umane nenăscute și nou-născute sau pentru oamenii în vîrstă care suferă de o degradare neurologică asociată demenței avansate nu au fost încă recunoscute.
Avînd tot mai multe dovezi ale unei profunde lipse de consens în jurul acestor chestiuni, credem că e momentul ca dezbaterea care trebuia să aibă loc cu cincizeci de ani în urmă, cu privire la cînd anume moare o ființă umană, să aibă loc în sfîrșit. O atare dezbatere nu poate ocoli întrebarea cu privire la statutul juridic și moral al ființelor umane care trăiesc, ca organisme umane, dar care și-au pierdut ireversibil capacitatea de a avea conștiință.
Exact aceasta e întrebarea care ne divizează. Camosy consideră că astfel de organisme umane vii își păstrează în întregime statutul moral, în vreme ce Singer crede că prelungirea vieții nu le e de nici un folos și, de aceea, organele lor pot fi prelevate pentru a salva viețile altor oameni. Sîntem însă amîndoi de acord că aceștia sînt termenii dezbaterii – pentru pacienți, factori de decizie politică și eticieni deopotrivă.
Peter Singer, profesor de Bioetică la Universitatea Princeton, e autorul mai multor volume, printre care Practical Ethics, The Life You Can Save, Animal Liberation Now, și coautorul (alături de Shih Chao-Hwei) al cărții în curs de apariție The Buddhist and the Ethicist (Shambala Publications, decembrie 2023). Charles Camosy, profesor de Bioetică la Creighton University School of Medicine, e fellow Monsignor Curran pentru Teologie morală la seminarul St. Joseph și autorul volumelor Christian Ethics, Resisting Throwaway Culture, și Losing Our Dignity.
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
