Cînd epicul bate politicul

Cine a pus mîna pe numărul de vineri, 28 ianuarie, al prestigiosului International Herald Tribune (IHR) a fost, cu siguranţă, frapat. Mai întîi, de capul de ziar – ceva despre Wikileaks, în condiţiile în care actualitatea internaţională era frămîntată şi extrem de generoasă pentru cei care decid subiectul cu care să deschidă ediţia unui mare ziar dedicat actualităţii globale, de la revoltele din Egipt la întrunirea de la Davos. Apoi, de lungimea materialului: două pagini de ziar pline, plus fragmentul din prima pagină. Apoi, de ceea ce conţine acest amplu material: povestea, desprinsă parcă din romane de spionaj, a culiselor afacerii Wikileaks. Mai departe, cel puţin notabil este autorul articolului: însuşi editorul executiv al lui The New York Times (NYT), un om cu un CV profesional, impresionant pentru oricine aparţine breslei jurnaliştilor – Bill Keller. 

Cum şi în România au apărut adoratori şi detractori ai dlui Assange, cred că discuţia despre Wikileaks merită continuată. Situaţia distribuţiei admiraţiei pentru dl Assange se desenează, la noi, rudimentar, în cel mai caraghios fel cu putinţă. În general, cei care îl urăsc pe dl Băsescu „ţin“ cu Julian Assange – sperînd că în muntele de telegrame secrete americane s-o găsi ceva şi despre preşedintele român –, iar cei care îl iubesc pe preşedinte au formulat rezerve, dacă nu au emis direct antipatie pentru misteriosul rebel suedez. Încă o probă că sîntem iremediabil provinciali: orice temă globală se (re)modelează în discuţia autohtonă după cum bat vînturile pe malul Dîmboviţei.  

Cum spuneam, articolul din IHR conţine povestea colaborării dintre Assange şi NYT, parte a grupului de mari publicaţii, alături de The Guardian şi Der Spiegel, cu care Assange a pus la cale apariţia faimoaselor telegrame secrete ale Departamentului de Stat american. Mesajul principal al textului semnat de Bill Keller este că ceea ce Assange pretinde acum – că a fost un fel de păpuşar care a jucat pe degete aceşti coloşi de presă – nu este deloc adevărat. Şeful de la NYT pune lucrurile la punct: pentru ei, Assange a fost o sursă plină de informaţii, aşa cum au toţi jurnaliştii lumii; nici mai mult, nici mai puţin. Supărarea lui Assange, provocată, din cîte se pare, de publicarea în ziarele cu care a colaborat pentru dezvăluirile Wikileaks a unor informaţii despre acuzaţiile pe care poliţia suedeză i le aduce, l-a făcut pe acesta să se repeadă pentru un interviu către concurentul lui The Guardian, adică The Times, dar şi acolo a avut o surpriză neplăcută. Alături de interviu, Assange a avut parte de un editorial deloc flatant – ba, dimpotrivă. Că Assange posedă un ego uriaş, nu mă îndoiesc. Că încearcă să răstoarne un sistem şi să fie eroul acestei operaţiuni, iarăşi, nu mă îndoiesc. Mai important, însă, este să încercăm o concluzie de etapă. Ce a reuşit şi ce nu a reuşit Assange? 

Evaluările care îmi sînt la îndemînă diferă substanţial. Unele spun că Wikileaks a schimbat lumea, că valul revoltelor din spaţiul nord-african a fost generat de publicarea telegramelor diplomatice americane şi că Assange însuşi, care spune că poate dărîma guverne cu informaţiile pe care le mai deţine, este demn de Premiul Nobel. Alte evaluări spun că efectul Wikileaks este zero pe scena relaţiilor politice internaţionale. 

Nu există nici un caz în care, urmare a dezvăluirilor Wikileaks, relaţiile vreunei ţări cu SUA să fi cunoscut modificări. Ţările lumii dezvoltă relaţii cu America nu pentru că o iubesc şi nici pentru a fi vorbite de bine sau de rău pe culoarele Departamentului de Stat, ci pentru că au nevoie, într-un fel sau altul, de uriaşa putere a celui mai proeminent actor global. În ceea ce mă priveşte, aş spune că exagerează atît cei care văd în Wikileaks sfîrşitul unei lumi cît şi cei care nu văd nimic după Wikileaks.

Întîi, doar un naiv ar putea spune că mişcările de stradă care duc la răsturnarea unor regimuri totalitare şi corupte se nasc pentru că apar informaţii despre opulenţa şi corupţia grupului dominator. E ca şi cum ai spune că evenimentele din decembrie 1989 au fost determinate, să zicem, de publicarea cărţii lui Pacepa, Orizonturi roşii, pe care românii au putut-o auzi în serial la Europa Liberă, seară de seară, în a doua jumătate a anilor ’80. Sigur că există o influenţă anume asupra opiniei publice, dar să spui că asemenea dezvăluiri produc revoluţii e cam mult. La fel, nu cred că scandalul Wikileaks chiar nu are nici un efect. Poate că relaţiile bilaterale ale Americii cu fiecare dintre ţările lumii nu se schimbă vizibil, sub acest impact, dar efectul Wikileaks ar putea fi de altă natură. Se prea poate ca diplomaţii să comunice altfel, atît cu sursele lor cît şi cu şefii lor, de acum înainte. Însă, mă grăbesc să o spun, e prea devreme pentru o concluzie. 

Pe de altă parte, aşa cum sugera o interesantă analiză recent apărută în revista Bookforum, telegramele par a avea o neaşteptată valoare literară. Poate chiar mai importantă decît cea politică. Portretele care se conturează în telegrame sînt, adesea, memorabile. Cantitatea de epic copleşeşte cantitatea de politic în aceste telegrame şi, de aceea, ele sînt de un acut interes pentru orice fel de presă. Prin urmare, potenţiala lor audienţă este uriaşă, dincolo de cercul politicienilor sau al publicului interesat de politică.  

În rest – vorba lui Bill Keller –, să nu uităm că „telegramele diplomatice sînt versiuni ale evenimentelor care se petrec. Ele pot fi speculative. Ele pot fi ambigue. Ele pot fi greşite“. Tocmai la această observaţie voi reveni săptămîna viitoare.