Cînd doctorii ucid

În discuţiile despre eutanasia voluntară, cel mai puternic argument invocat împotriva legalizării acestei practici este "panta alunecoasă". Cu alte cuvinte, odată ce medicilor li se va permite să le ia viaţa pacienţilor, nu vor fi ucişi doar cei care vor să moară. Această teorie nu a fost demonstrată, deşi sinuciderea asistată medical şi eutanasia voluntară au fost legalizate cu mulţi ani în urmă în Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveţia şi în statul american Oregon. Cu toate acestea însă, dezvăluirile recente despre faptele petrecute într-un spital din New Orleans în timpul uraganului Katrina trag un puternic semnal de alarmă. În august 2005, după ce oraşul a fost inundat, Memorial Medical Center " un spital în care erau internaţi peste 200 de pacienţi " a fost practic scos din uz. La trei zile după ce a lovit uraganul, instituţia a rămas fără electricitate, fără apă " astfel că nici măcar toaletele nu mai puteau fi igienizate ", iar cîţiva pacienţi, a căror viaţă depindea de aparatele de respiraţie artificială, au murit. Pe o căldură înăbuşitoare, medicii şi asistentele au trebuit să lucreze contra cronometru pentru a-i menţine în viaţă pe bolnavii ţintuiţi în paturile de acum soioase, iar problemelor deja existente li s-a adăugat şi temerea că legea şi ordinea scăpaseră de sub control şi că spitalul ar fi putut deveni ţinta bandelor înarmate. Pentru evacuarea pacienţilor au fost chemate elicoptere, prioritate avînd cei care nu se aflau într-o stare foarte gravă şi puteau merge pe propriile picioare. La faţa locului a ajuns şi Poliţia, care a transmis personalului medical că spitalul ar fi trebuit evacuat pînă în ora 5 după-amiaza, din cauza tulburărilor din rîndul civililor. La etajul 5, Jannie Burgess " o pacientă de 79 de ani, care era pe moarte din cauza unui cancer în fază terminală " se afla sub tratament cu morfină. Pentru a fi evacuată, femeia ar fi trebuit cărată pînă la parter sub atenta supraveghere a asistentelor. Chiar dacă de acestea era nevoie şi în alt corp al clădirii, pacienta trebuia însoţită pentru că, în cazul în care efectul morfinei ar fi trecut, ar fi suferit dureri cumplite şi ar fi avut nevoie de ajutor. Ewing Cook, unul dintre medicii aflaţi în spital în momentul evacuării, le-a spus asistentelor să-i mărească pacientei doza de morfină "îndeajuns de mult încît să-i provoace moartea". După cum i-a declarat mai tîrziu jurnalistei Sheri Fink, care a publicat, de curînd, un articol despre evenimentele din acea perioadă în The New York Times, pacienta era în moarte cerebrală. Din consemnările jurnalistei, Anna Puo, un alt medic al spitalului, a spus că şi la etajul 7 erau cîţiva pacienţi prea bolnavi pentru a supravieţui şi le-a injectat acestora morfină şi o altă substanţă care le-a încetinit respiraţia pînă au intrat în stop cardio-respirator şi au murit. Se pare însă că cel puţin unul dintre cei cărora le-a fost administrată combinaţia letală nu era în pericol de moarte iminentă. Emmett Everett, de exemplu " un pacient în vîrstă de 61 de ani, paralizat în urma unui accident de maşină ", ar fi trebuit să intre în operaţie pentru o ocluzie intestinală. Cînd a început evacuarea pacienţilor din secţia în care era internat, acesta a cerut să nu fie lăsat singur. Cîntărea însă 173 kg, iar transportarea lui pînă la parter şi, mai apoi, pînă la heliport ar fi fost extrem de dificilă, astfel că i-a fost administrată o substanţă sub pretextul că aceasta ar fi trebuit să-i calmeze ameţeala pe care o acuza. Întrebat în 1957 dacă unui medic i-ar trebui permis să folosească narcotice pentru a calma durerea pacienţilor, chiar dacă ştie că această procedură îi va ucide, Papa Pius al XII-lea a răspuns afirmativ, punct de vedere reconfirmat de Vatican în 1980 prin "Declaraţia despre eutanasie". Poziţia Vaticanului este o aplicare a ceea ce se cunoaşte drept "doctrina dublului efect". O acţiune cu dublu efect, unul benefic şi altul dăunător, poate fi permisă numai dacă efectul benefic este intenţionat, iar cel dăunător " doar o consecinţă nedorită. În plus, nici Papa, nici "Declaraţia despre eutanasie" nu aduc în discuţie importanţa acordului liber consimţit al pacienţilor acolo unde, evident, aceştia şi-l pot exprima. Conform doctrinei dublului efect, doi medici le pot prescrie unor pacienţi, cu aceeaşi stare de sănătate, aceeaşi doză de morfină, ştiind că astfel le vor aduce moartea. Despre cel care va face acest lucru din dorinţa de a-i calma durerea pacientului, se va spune că a acţionat conform normelor medicale, în timp ce doctorul care va folosi morfina special pentru a lua viaţa pacientului va fi considerat criminal. Dr. Cook nu a avut prea mult timp pentru astfel de subtilităţi. După cum i-a declarat jurnalistei Fink, numai un "medic foarte naiv" nu ştie că, odată ce-i administrează unui pacient prea multă morfină, "îl trimite în mormînt înainte de vreme". Scurt şi sec, dr. Cook a mai spus: "Asta facem, îi omorîm", adăugînd că, pentru el, limita dintre un lucru etic şi unul ilegal este aproape imperceptibilă. La Memorial Medical Center, medicii şi asistentele au fost nevoiţi să facă faţă unei presiuni foarte mari. Extenuaţi după 72 de ore de luptă continuă pentru a-şi salva pacienţii, timp în care nu au dormit mai deloc, nu au mai fost în măsură să ia cele mai bune decizii de natură etică. Doctrina dublului efect, corect interpretată, nu justifică faptele medicilor, iar dacă li se va permite să le ia viaţa pacienţilor fără acordul acestora, pînă la uciderea din culpă nu va mai fi decît un pas. Romano-catolicii au fost printre vocile cele mai vehemente în invocarea "pantei alunecoase" drept argument împotriva legalizării eutanasiei voluntare şi a sinuciderii asistate medical. Poate nu ar fi rău să analizeze şi consecinţele propriilor doctrine. Peter Singer este profesor de bioetică la Princeton University şi autorul cărţilor Practical Ethics, Rethinking Life and Death şi The Life You Can Save. Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate.org traducere de Ruxandra TUDOR