Cîmpiile înfloritoare: tot la orizont, dar mai aproape

Foarte adesea, atunci cînd se vorbește despre unitatea Germaniei, sînt invocate două lucruri: șansa istorică a acestei înfăptuiri și efortul colosal depus de germani în slujba unității. Dincolo de efuziunile inerente momentului aniversar există un entuziasm general legat de unitate, dar și numeroase frustrări, uneori neexprimate, ale perdanților tranziției. Și entuziasmul, și frustrările sînt consemnate periodic în Raportul despre starea unității. Cel mai recent studiu a fost publicat recent, cu puțin timp înaintea celebrării a 30 de ani de la reunificare.

Sentimentul unităţii atinge mereu procente foarte mari în aceste cercetări. Însă studiile merg adesea în profunzime: sînt comparate date statistice despre calitatea vieţii, nivelul veniturilor, satisfacţia cu privire la guvernare etc. Se constată, de fiecare dată, diferenţe importante între Est şi Vest, între fosta RFG şi fosta RDG. Zona din fostul lagăr socialist e în continuare subdezvoltată, chiar dacă cifrele arată mai bine, de la un an la altul. Germanii din Vest, mai înstăriți, încă mai plătesc pentru „integrarea“ landurilor mai sărace din Est. „Cîmpiile înfloritoare“ pe care le-a promis Helmut Kohl în 1990 au apărut, dar ele nu sînt repartizate unitar pe teritoriul Germaniei unificate. Prognozele de la momentul 0 al unificării erau optimiste sau chiar glorioase: în zece ani se va ajunge la standarde egale de viață peste tot în Germania. Obiectivul e și azi la orizont. S-a spus mereu că „unitatea e mai de preţ decît egalitatea“. Dar unii văd aici o misiune, alții – cei care au avut de pierdut – spun că e doar un slogan.

Cea mai recentă ediție a studiului arată că, și după 30 de ani, procesul de unificare încă nu s-a încheiat. E clar că astăzi există mai multe asemănări decît deosebiri. Dar în multe domenii persistă diferențe „măsurabile și vizibile”. De exemplu, în ceea ce privește veniturile și oportunitățile de angajare. Puterea economică a celor cinci state din Est este în creștere continuă în ultimii ani. Dar rămîne la 73% din media germană. Veniturile per familie sînt și ele sub medie. Situația economică diferită alterează și încrederea în democrație. Doar 78% din germanii din Est cred că democrația e cel mai bun regim politic posibil, față de 91% în Vest. Diferit este și modul în care se raportează la partidele extremiste. Foștii redegiști, care, pe vremuri, se legitimau ideologic drept antifasciști, tolerează sau chiar îmbrățișează cu mai mare ușurință decît vesticii mișcări și partide de extremă dreapta. Explicația ar fi o societate civilă erodată: după trei decenii în care a pregătit terenul pentru unificare nu mai are forța de a asimila integrarea pe multiplele paliere sociale, economice, politice și culturale. Dar asta e doar o parte a explicației, valabilă pentru nivelul elitelor. Problema e, de fapt, mai profundă. În cei 30 de ani care au trecut de la căderea Zidului, un sfert dintre est-germani au migrat în Vest, în căutarea unor locuri de muncă. Acest deficit nu a fost compensat prin venirea unor germani din Vest. Și nici printr-un spor demografic natural. În plus, numeroși germani din fosta RDG au ajuns, într-o perioadă foarte scurtă, la începutul anilor ʼ90, la periferia societății: locurile de muncă pierdute din uzinele falimentare nu au fost înlocuite cu alte job-uri în întreprinderi locale noi. O bună parte dintre foștii angajați nu s-au putut recalifica și nu s-au adaptat la noile condiții de viață. Și numeroși funcționari, administratori de întreprinderi, dar și profesori au fost nevoiți să demisioneze în urma colaborării cu fosta STASI – o vină care i-a exclus pe mulți din viața publică.

Crizele economice și impasurile de moment ale politicilor de solidaritate au produs îndoieli și scepticism de ambele părți ale fostului Zid care separa Germania. În Vest, mulți strîmbă din nas că trebuie să plătească pentru rudele (sărace) din Est. Landurile fostei RDG par un sac fără fund, iar deficitul pare uneori irecuperabil. Ceea ce le inculcă germanilor din Est un sentiment de culpă: de parcă ei ar purta vinovăția pentru stagnare, de parcă ei ar frîna progresul economic al Germaniei…

Bine că, măcar la momente jubiliare, avem ocazia să retrăim povestea din ambele perspective. Sacrificiile au fost mari de ambele părți: un efort economic uriaș al vesticilor pentru a acoperi pagubele unei economii socialiste aflate în pragul colapsului, dar și invers, pierderile greu de măsurat suferite în primii ani ai tranziției mai ales de clasa muncitoare redegistă care și-a pierdut nu doar veniturile, ci și sentimentul de apartenență. Și, dincolo de toate greutățile, cîmpiile înfloritoare, încă la orizont, dar parcă mai aproape.