Ciao, ciau, ceau
Salutul italienesc ciao se folosește de mai multă vreme în registrul colocvial al limbii române, fără a avea totuși o răspîndire largă și uniformă. Termenul a fost înregistrat de Florica Dimitrescu în a doua ediție a Dicționarului de cuvinte recente (în 1997), fiind apoi inclus în lista de cuvinte a dicționarelor noastre generale și chiar în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM, ediția a II-a, 2005). E interesant că în DOOM 2005 exista o indicație de pronunțare monosilabică, cu diftong final (-au), ratificîndu-se astfel o adaptare fonetică operată de vorbitorii români. Noua ediție a DOOM (din 2021) renunță la această indicație și recomandă despărțirea în silabe a-o, cu hiat, similară normei din dicționarele italienești. Schimbarea reflectă tendința mai generală (vizibilă mai ales în cazul anglicismelor) de încetinire a adaptării fonetice sau grafice și de păstrare a normei cît mai aproape de etimon. În pronunțarea rapidă (firească pentru un salut), este evident că formele monosilabice sînt în continuare cele curente. Salutul italienesc își are originea în forma venețiană scia(v)o, provenind din latinescul sclavus; era folosit în formule de deferență similare celor care cuprind sinonimul său parțial servus, cultism latinesc folosit în special în Transilvania, preluat în română prin intermediar german și maghiar.
Atestările cuvîntului ciao în texte românești sînt mai vechi decît par să o arate dicționarele, mai ales dacă avem răbdare să căutăm în presa din secolul al XX-lea nu doar forma care păstrează ortografia din italiană, ci și variantele de transcriere ale pronunțării românești – ciau și chiar ceau. Ceau este folosit de mai multă vreme în Banat, fiind desigur preluat pe cale orală, fără o standardizare explicită; o dovadă a popularității sale e și prezența în denumirea unui festival organizat la Timișoara (Ceau, cinema!). Inițial, cuvîntul apare, sporadic, în relatări din călătorii și în proza inspirată din acestea; așa îl găsim în Convorbiri literare, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, într-un text al lui Duiliu Zamfirescu („cîte un Ciau! scurt de la unu la altu”, 1891). În perioada interbelică, salutul apare des menționat în evocarea – de către diverși contemporani: Ioan Massoff, Radu D. Rosetti etc. – a unui personaj pitoresc din lumea teatrului, fostul actor Nae Bassarabeanu, inițiatorul bibliotecii Teatrului Național din București. Bibliotecarul este evocat prin formula de salut preferată: „Ciau, ciau, ce mai faci, stimabile?” (Rampa, 1927), „Ciau, ciau, ilustre” (Rampa, 1927), „Ciau-ciau, că pleacă trenul!” (Rampa, 1932), „era popular salutul său: «Ceau, ceau, nea Nae»” (Universul, 1927), „faimosul ciau-ciau cu care-și saluta sau își lua rămas bun de la prieteni și cunoscuți” (Rampa, 1946).
Probabil că la răspîndirea formulei de salut au contribuit, în anii de după al Doilea Război Mondial, muzica și filmele. Textele anilor ’50 și ’60 citează și parafrazează titluri de melodii – Ciao, ciao, bambina! (Domenico Modugno, 1959), Ciao, ciao, baby (Dalida, 1961) etc.: e prezentat discul care conține „succesul Ciao, ciao baby (Ciao, ciao mon amour)” (Flacăra, 1965), iar într-o piesă de teatru a lui Horia Lovinescu personajele fredonează sau fluieră, de mai multe ori, „Ciao-ciao, bambina!”.
În italiană, ciao e considerat un salut colocvial folosit atît la întîlnire, cît și la despărțire, dezvoltînd totuși unele utilizări figurate legate mai ales de cea de-a doua situație. În română, salutul pare să fie și mai clar specializat pentru despărțire, poate și sub influența melodiilor citate. De aici provin unele extinderi figurate, cu rolul de închidere a unei discuții, de rezolvare a unei probleme etc. Cuvîntul poate apărea, de exemplu, în locul mai răspînditului pa, în formula familiară (rară) ciao și pusi – folosită într-o comedie de A. Baranga din 1960 de către un personaj prin care erau satirizați tinerii moderni, fără ocupație, dar cu limbaj colorat: „Îți iese numirea: Ceau și pusi!” (Siciliana, în Teatrul, 1960).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
