Chiar dăm tenisul pe noul sport cu rachete?

De-a lungul anilor, am mai glumit, inspirat sau nu, în acest spaţiu pe care Dilema veche mi l-a pus, cu simpatie, la dispoziţie. Acum gluma s-a ascuns de mine. Ştiu că umorul ne ţine în viaţă, dar el nu face nici cît o ceapă degerată în faţa unui T-72. Singurul lucru bun pe care îl aduce acest război de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei, odată cu aluviunile nenorocirilor, este că ne putem uita nostalgic înapoi la ce bine am trăit pînă acum şi cum toate problemele care ne aduceau la disperare erau, de fapt, jonglerii la marginea terenului, precum făcea Pelé în Drumul spre victorie. El şi colegii de echipă, personaje jucate de Michael Caine, Stallone, Bobby Moore sau Ardiles, care urmau să înfrunte o echipă de fotbal nazistă (ah, cum arde cuvîntul ăsta după ce a fost rostit de gura strîmbă a unui criminal!), aveau timp de glume. În vremea aceea, începutul anilor ʼ80, filmele de război erau edulcorate. Europa nu mai cunoscuse război de prea mulţi ani ca lucrurile să fie tratate într-o cheie gravă. Fiorul dramatic exista, dar puteam mînca floricele, rîde şi chiar aplauda la final. Şi totul se termina cu bine. Happy end. Ei bine, sîntem într-un dead end. Lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi nici glumele. Da, de acord, fără umor sîntem morţi, dar umorul se predă cînd începe omorul. Avem de a face cu oameni care nu ştiu de glumă, a căror minte bolnavă nu poate cuprinde ideea că în punctul culminant al unei dispute verbale poţi pune, cu un rictus sălbatic, un pistol la tîmpla adversarului şi atunci cînd apeşi pe trăgaci să iasă apă, să îl ude fleaşcă şi să rîdă toată asistenţa. Nu, ei golesc încărcătorul. Ne-am întors în vremurile barbariei totalitariste pe care unii au cunoscut-o prea bine şi în care primele victime erau glumele şi glumeţii. A glumi însemna a muri. Pur şi simplu. La o comemorare a Marii Epurări staliniste din anii ʼ30, Le Monde a scos mai multe pagini cu poze ale feţelor celor judecaţi sumar şi executaţi. Între ei destui terminaseră cu un glonte în ceafă pentru un banc la adresa lui Stalin. Te priveau din ziar direct în ochi, ştiind deja ce îi aşteaptă. Aşa vor sfîrşi glumele şi în „Uniunea Sovietică ediţia a II-a” (revăzută şi adăugită – n.a.), vorba fostului preşedinte al Ucrainei, Petro Poroşenko, în timp ce ţinea în mînă un Kalaşnikov cu mîner scurt, pentru lupte de stradă. Pînă şi coruptul acesta risca, în situaţia dată, să devină cumva admirabil. Dar un corupt, un băncos, un şmecher, un teoretician al conspiraţiei, un înghiţitor de ştiri false, toţi sînt aduşi în acelaşi loc de un Kalaşnikov. Asta e lumea pe care ne-o pregăteşte noul Tătuc. Pînă atunci, deşi în context pare de rîs (pardon, am zis că nu mai...), sportul închide uşile Rusiei. Cu toată strîngerea de inimă pentru cei fără vină (exemplu racheta tenismenului rus Rublev ridicată împotriva rachetelor lui Putin), această ţară ar trebui eliminată total, cu toate echipele şi toţi sportivii, din toate competiţiile, excepţie cei care aleg să nu o mai reprezinte. Măcar sportiv, feuda lui judoka Vladimir să devină o Coreea de Nord. Căci asta a ajuns.