Chestia e că eu mă străduiesc
Astăzi, în pauza mare, am comis-o din nou. Am avut înainte română. A fost destul de bine, ba chiar peste așteptări. Am făcut recapitulare și am ridicat mîna de cîteva ori. Am mai și greșit. Domnul diriginte m-a ascultat însă de mai multe ori și am reușit să dau cîteva răspunsuri corecte. Mai încurc încă părțile de propoziție cu cele de vorbire, iar uneori greșesc pentru că mi-e frică, nu pentru că nu știu. De fapt, sînt nesigur și atunci dau răspunsul greșit. Dar domnul diriginte chiar m-a lăudat. A spus că se vede că am făcut progrese. Iar cînd colegii au rîs la unele greșeli pe care le-am făcut, i-a certat, spunîndu-le că se vede că mă străduiesc. Am fost mîndru de mine. Dar apoi, nu știu ce m-a apucat, încît în pauză m-am dus nervos la Alina, care stătea cu Miruna, și i-am dat peste mîna în care își ținea sandviciul (nici nu sînt sigur că se scrie așa sau poate se scrie sendvici, încă știu că fac și greșeli de exprimare, și de ortografie). L-a scăpat pe jos, iar eu am plecat nervos. Uneori nu-mi pot controla nervii, iar apoi îmi pare rău, căci știu că e greșit și mă supăr pe mine. Ele s-au dus la domnul diriginte și m-au pîrît. M-a chemat la el, dar nu am vrut să mă duc, pînă cînd nu m-a chemat direct, la telefon. N-am mai avut ce face și m-am dus la cancelarie. Dar l-am mințit. I-am spus că Alina mă făcuse incapabil și în alte feluri, ceea ce nu e chiar adevărat. Dar e, totuși, însă nu chiar așa. Pentru că Alina nu mi-a spus pe direct vreodată incapabil sau în alt fel urît, dar a stat de mai multe ori cu celelalte fete care m-au făcut. Și nu știu de ce mi-a venit astăzi să mă enervez, poate pentru că domnul diriginte m-a lăudat, iar eu mi‑am adus aminte și am zis: uite, vedeți că nu sînt incapabil, și cred că a fost un fel de dorință a mea de a le pedepsi.
Apoi, domnul diriginte a venit la ora a doua, că așa le avem legate, și le-a luat pe ele în primire. Întîi a spus că nimeni nu trebuie să jignească pe altcineva, dar că nici eu sau altcineva nu are voie să își bată joc de lucrurile altuia, să îi arunce mîncarea pe jos, pe care părinții i-au pus-o de acasă și pe care au dat bani. Și a mai spus și altele, iar unii colegi au pîrît că uneori ne batem cu cornurile primite de la școală și a reieșit că și eu fac asta și domnul diriginte a zis că sînt copii care nu au ce mînca și că nu e frumos. Dar apoi a revenit la mine și așa s-a aflat că, de fapt, Alina nu mă făcuse în nici un fel, deci eu am picat prost, pentru că a trebuit să recunosc și n-am știut ce să zic că de ce am făcut asta, decît am spus cum altă dată unele colege m-au făcut incapabil și au rîs de mine. Și domnul diriginte a zis că am greșit de două ori, odată (sau o dată?) pentru că am lovit-o peste mîna cu mîncarea și a doua oară pentru că am mințit, zicînd că ea mă făcuse incapabil. Și mi-am cerut scuze, dar cred că domnul diriginte tot e supărat sau dezamăgit de mine, după ce înainte mă lăudase.
Chestia e că eu mă străduiesc. Dar înțeleg mai greu, am nevoie de mai mult timp, domnul diriginte are răbdare și tot explică, dar nu mi se fixează de tot în minte, apoi uit, iar acasă încerc din nou să înțeleg, mama mai încearcă să îmi explice, dar nu întotdeauna are timp sau nu știe și uneori înțeleg, iar alteori nu. Plus că știu că nu-s la fel de bun ca ceilalți și că am goluri din urmă, și asta mă face să mă sperii, să răspund neatent și pripit și să greșesc. Uneori îl văd și pe Stelică, deși el a fost într-o clasă și repetent, cum e mai bun decît mine, dar el merge la centrul ăla de sprijin unde îi explică mai mult și în plus el e mai curajos, nu se panichează așa ca mine. Eu însă mă emoționez, apoi mă enervez și gata, toate se duc înspre rău.
În plus, mă și las prea tare influențat, și știu că greșesc. Dar mi se pare atunci, pe moment, că dacă fac ce mă provoacă ceilalți dau dovadă de curaj și fac parte din grupul lor ca un membru egal, abia apoi îmi dau seama că, de fapt, ei se distrează de mine. Nu că ar fi neapărat băieți răi. Cum a fost acum o lună, cînd m-au convins să arunc cu mingea peste gard, cică să nimeresc în betonul pe care-l turnau în curtea aia niște muncitori, dar mingea a ajuns în capul unuia dintre ei și apoi a ieșit tot scandalul, cu mama chemată la școală și tot restul.
Domnul diriginte îmi tot spune să nu mă las influențat și să nu mă bag la prostii sau să-mi controlez pornirile și să mă duc să îi spun lui dacă cineva mă batjocorește, nu să-mi fac eu dreptate, dar atunci, pe moment, eu uit sau mă gîndesc că pînă ajung la el la cancelarie e prea tîrziu și nu mă pot abține. Deși aș vrea, știu că nu e bine. Dar, de fapt, totul pornește de aici, de la faptul că eu învăț mai greu. Dar știu că nu sînt prost, că am doar nevoie de mai multe explicații și de mai mult timp să înțeleg. Mi-ar plăcea să pot merge și eu la un centru unde să mi se explice în fiecare zi din nou lecțiile sau să îl am pe domnul diriginte după-amiaza numai pentru mine, să îmi spună din nou, să îmi explice și să mă laude. Dar știu că asta nu se poate. Iar părinții mei nu mă pot ajuta mai mult. Trebuie să încerc eu să fac eforturi mai mari. În fiecare zi îmi propun și chiar mă străduiesc, dar parcă tot nu îmi iese destul. Și adevărul este că nici nu îmi place numai să învăț, chiar și după ce ajung acasă, fără să mă pot juca deloc. Apoi, mai și obosesc și nu mă mai pot concentra. Așa că probabil au dreptate colegii care spun că sînt un incapabil. Și dacă asta sînt, ce pot să fac? Mi-ar plăcea, totuși, să nu-mi mai spună așa. Cred că atunci nu m-aș mai enerva și nici nu aș mai plînge uneori și aș fi din cînd în cînd mai curajos, cînd mă scoate la tablă sau cînd dăm extemporal. Și poate că m‑ar lăuda mai des domnul diriginte și alți profesori, spunîndu-mi că se vede că mă străduiesc și că fac progrese.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
