Che Guevara vă propune cardul de credit
Mi-e dor de copilărie. Atunci lucrurile erau clare: lupul era rău şi nu putea fi convins să devină vegetarian. Capra nu apărea încă în reviste de modă, fiind ocupată exclusiv cu îngrijirea iezilor. Vînătorul, figură a autorităţii, salva situaţia cu ceva vreme înainte de final, dar nu înainte să apară victime - dovadă clară că jurnalistul medieval care ne relatează povestea avea şi el cîteva idei corecte despre ce anume se vinde. Copilăria mea a ţinut pînă în anii â90. Ultimele basme de care îmi aduc aminte sînt cu ţărănişti şi liberali, luptînd cu pericolul roşu. Apărea şi un lup pe undeva, pe care ar fi trebuit să-l alungăm la vot. N-am reuşit, şi-aici realitatea se desparte rîzînd trist de poveste: lupul a continuat să mănînce iezii zilelor noastre. Care au scăpat au fugit departe, în pădurile din America, iar cei mîncaţi s-au transformat şi ei, în burta lupului, în lupi mai mici. Se numeşte maturizare, mi-a zis mie odată cineva. Cea mai mare pierdere nu e însă deceniul şi jumătate petrecut într-o ţară care şi-a refuzat, pe rînd, mai toate şansele (tocmai pentru că şi-a exportat, masiv, mai toate creierele!). Putem să trăim şi cu IQ-ul naţional, în medie, mai mic. Ce e mai greu e să trăim fără repere: "ai noştri" de la începutul anilor â90 nu erau acolo doar ca să piardă alegerile. Erau acolo ca să ne dea o certitudine. Ştiam cine sînt cei buni, cei răi şi cei manipulaţi. Ştiam cine e lupul. Eram în relaţii reci cu capra. Mă rog, înţelegeţi: în 1992 lumea era organizată: "ei cu ei" şi "noi cu noi" avea chiar un sens clar pentru toată lumea. Ştiam la ce ne referim. Astăzi însă nu mai e clar. O dată, pentru că urme de blană găsim peste tot: cum ar fi în maşina de lux a doamnei blonde care ştiţi dumneavoastră, colea, are acum coledzi. Iar bietul ied behăie şi-n partide în care acum un deceniu domnea lupul. Lumea s-a amestecat. Îmi sînt simpatici indivizi pe care nu-i mai pot judeca după etichete. Detest vorbe, fapte, întîmplări, fără să mă uit din ce grupare face parte omul. Ştiu exact ce lege şi ce normă de impozitare e în interesul meu să susţin, şi mă cutremur cînd văd cine mi-o propune. E ca şi cum ai aştepta să te sune capitalismul într-o seară şi, la ora fixată, cînd ridici receptorul, îl auzi pe Che Guevara făcîndu-ţi, cu accent stricat, o propunere de card de credit la Banca Revoluţiei. E varză, cu alte cuvinte. Tocmai asta a fost şi dilema acestor alegeri: cînd să mă bucur: la primele rezultate, la răsturnarea de scor, la revenire, la împărţirea mandatelor, la formarea guvernului? Cine sînt ai mei? Cei cu care am votat? Nu neapărat: ştiu oameni în regulă peste tot. Ştiu hahalere uniform distribuite în spectrul politic. M-aş bucura să-l văd pe tipul acela ministru, dar m-aş întrista să fie la ordinele şefului lui din partid. Invers: am un premier ideal, însă cabinetul e unul pe care niciodată acel om nu l-ar putea numi! Cum să fac să iasă ai mei cînd am pierdut (găsitorului, bună recompensă) chiar înţelesul acestui cuvînt? Poate că tocmai asta a fost dilema multora la alegerile astea. Să votezi dreapta sau stînga în stare pură nu mai e posibil. Să votezi anticorupţia nu mai e actual. Să votezi salarii mai mari e de-a dreptul naiv. Să votezi oameni în care crezi e greu, odată ce mai crezi doar în funcţionarul de la bancă, acela care ţi-a spus acum şase luni să-ţi faci credit doar în lei. E vremea maturităţii: capra din poveste face acum iezi doar pentru că dă bine în tabloide, pozele sînt minunate, dragă! Lupul îi mănîncă, după ce mai întîi consultă un focus-grup să afle dacă treaba asta dă bine în haită. Vînătorul vine tîrziu, pentru că a aşteptat pînă ce regizorul de emisie l-a introdus în platou, exact în momentul în care scandalul trena. "Ai noştri" nu mai pot cîştiga alegerile, pentru că ai noştri sînt acum doar Mihai, Andreea, Ioana, Matei şi cu mine. Ai noştri sînt doar cei de acasă. Restul sînt alţii, dintr-o altă poveste, care nici măcar să adoarmă copiii nu mai poate. Pentru că nici nu-şi propune: cum să faci rating cu aşa ceva?
