Ceva istorie în buza Crăciunului
Cînd graţioasa doamnă Condoleezza Rice a păşit ca o felină de abanos pe bitumul rece al aeroportului "Henri Coandă", într-o seară de decembrie cînd încă nu dispăruse cu totul emoţiunea Zilei Naţionale a României, toată lumea a vibrat cum se cuvine pentru că toată lumea - nu-i aşa - ştia deja. Presa, comentatorii, poporul, dimpreună cu Guvernul său şi cu preşedintele, ştiau că ceea ce se întîmplă este un moment istoric. Cînd atît de multă lume este convinsă că asistă la trei ore istorice e şi inutil, şi imprudent să spui public că nu e chiar aşa. În context, prezintă un grad foarte ridicat de risc să-ţi aduci, de pildă, aminte de capodopera caragialiană intitulată 25 de minute..., o proză genială despre febrilitatea unui orăşel oarecare, "urbea Z...", în a cărui gară frumos pavoazată trenul cu "Vodă şi Doamna care pleacă în străinătate" urmează a opri pentru 25 de minute - desigur, minute istorice. Rişti să fii socotit fie trădător, fie prost, ceea ce nici un român cu scaun la cap nu îşi permite. După ce vizita a trecut (parcă mai repede decît trec, în general, trei ore, dar, deh!, au fost ore istorice...), acordul s-a semnat şi preşedintele şi-a mai flexat o dată în public bicepşii de care poporul e atît de îndrăgostit, după ce ameţeala emoţiei a mai trecut şi electoratul îşi mută atenţia tot mai mult spre cele ale sezonului (e.g. damigene, caltaboşi, şorici, murături de toate felurile, fleici, cîrnăţărie, brad), se poate aminti o remarcă dintr-o carte a dlui Lucian Boia: "românii se lasă uşor subjugaţi de istorie". Istoria, desigur, e ceva foarte mare. Şi important. Foarte important. Cel mai important. Spune unui român că participă la un moment istoric şi îl ai de partea ta, necondiţionat. Dorinţa de a participa la istorie este atît de mare la noi, încît se pretează lesne la cel puţin două interpretări. Una, cumva psihanalitică, este aceea că un popor văduvit de istorie, cu un trecut mediocru şi cu lungi episoade de ruşine colectivă, are, paradoxal, un simţ mai acut al propriei demnităţi. Cum demnitatea naţională şi istoria merg mînă în mînă, nu poţi să nu vezi legătura. O a doua interpretare este aceea că românii "cad" uşor la istorie pentru că nu prea ştiu bine ce e aceea istorie. Simţul lor istoric este atît de atrofiat aici, la marginea lumii, încît orice adiere pare o furtună. Cînd nu faci istoria, o visezi. Mi-e greu să găsesc o ţară în care schema completă a miturilor istoriei (Conspiraţia, Salvatorul, Vîrsta de Aur şi Unitatea) funcţionează mai deplin, mai influent şi mai vital decît la noi.* Nu, semnarea acordului prin care România acordă militarilor americani acces liber la anumite baze militare şi zone de antrenament de pe propriul teritoriu nu este un moment istoric. Nu este o cotitură în istoria noastră aşa cum, de pildă, a fost aderarea noastră la NATO şi cum va fi, sînt sigur, aderarea noastră la UE. Acest acord este un pas logic într-o relaţie bilaterală care curge în acest sens de ani mulţi şi, desigur, va fi urmat şi de altele asemănătoare, poate chiar mai substanţiale (se vorbeşte deja de viitoarea participare a României la sistemul defensiv al "scutului antirachetă" american). Retorica infantilă care leagă speranţele bunicilor noştri de venirea de acum a americanilor nu mai emoţionează nici măcar coafezele şi elevele de la liceul sanitar care varsă lacrimi rimelate la telenovelele dlui Adrian Sîrbu. Întîi, din cauza repetiţiei: am strigat din piepturi tricolore "Ura, vin americanii!", şi cînd a venit Bill Clinton în Piaţa Universităţii, şi cînd a venit George W. Bush să vadă curcubeul, şi cînd au venit primii soldaţi americani la "Kogălniceanu" la începutul războiului din Irak. Apoi, e şi o problemă stilistică. Nu poţi să întîmpini de fiecare dată oficialii americani, care vin la Bucureşti, cu strigătul pionieresc "Vin americanii!". Au trecut totuşi 16 ani de la căderea lui Ceauşescu. Avem, de ani de zile, un parteneriat strategic aprofundat cu SUA, sîntem în NATO, sîntem al patrulea contributor militar în Irak şi al treilea în Afganistan, sîntem în prima linie a războiului antiterorist pentru că noi singuri ne-am pus acolo. Quand m
