Ceva despre justiţie

Publicat în Dilema Veche nr. 707 din 7-13 septembrie 2017
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg

În 1989, cu ocazia primirii unui premiu, Paul Ricœur a ținut o conferință intitulată „Iubire și justiție“ care a fost, firește, publicată imediat. Într-o Românie care țipă isteric, pe la toate încheieturile, după dreptate și în care se cîștigă alegeri urlîndu-se de la televizor „Dreptate!“ (și în 2004, și în 2012), într-o Românie care se mîndrește cu felul ei de a iubi, cu poeții și iubăreții ei, cu ortodoxia sa suavă și cu tandrețurile ei în general, lectura acestei scurte conferințe – are doar 25 de pagini în format mic – ar prinde tare bine.

Ricœur vorbește, mai întîi, despre discursul iubirii creștine („agápe“), un discurs de natură poetică prin excelență, și identifică trei particularități. Prima: discursul iubirii este întotdeauna un discurs de laudă. Bucuria de a vedea sau de a se referi la obiectul iubirii se transpune în ipostazierea acestuia deasupra tuturor celorlalte. Astfel, discursul iubirii scapă oricărui examen etic pentru că este imposibilă „clarificarea conceptuală“. A doua particularitate a discursului iubirii în creștinism este faptul că e promovat, adesea, ca poruncă. Să iubești pe Dumnezeul tău! Să iubești pe aproapele tău! Să iubești pe dușmanul tău! – se spune. Caracterul imperativ al iubirii poate părea mulțimii de superficiali emancipați ai vremii noastre un scandal. Cum adică să fiu eu obligat să iubesc pe cineva? Iubesc pe cine vreau…

Ricœur sugerează două explicații. Prima, poate mai puțin convingătoare, este o speculație care pornește de la imperativul kantian. A doua, de o subtilitate excepțională pentru că surprinde unul dintre aspectele pur și simplu geniale ale iubirii, constă în observația că iubirea devine imperativă pentru că există, nu ca să existe. Îndrăgostiții, în momentele lor de intimitate, își spun adesea „Iubește-mă!“ și nu sună deloc agresiv, anume pentru că iubirea există deja. La fel și în relația cu Dumnezeu. „Iubește-L pe Dumnezeu!“ nu se spune cuiva care nu-L iubește, ci cuiva care Îl iubește deja. Așadar, iubirea se impune ca obligatorie odată cu existența sa, căci dobîndește un statut ontologic total, dominant și, în cele din urmă, regulator-normativ. În fine, a treia caracteristică a discursului iubirii este puterea sa metaforizatoare, care derivă din imnicitate și din poetica inerentă vorbirii despre sentiment. În pandant, Ricœur identifică aspecte ale discursului despre justiție complet opuse celui despre iubire: justiția este formală (și acesta este un aspect al forței și coerenței ei) și deloc metaforică; justiția pleacă de la ideea de egalitate în fața ei și de la ideea echitabilei distribuții, adică nu favorizează nici un subiect, în vreme ce iubirea ridică în slăvi obiectul ei și-l distanțează de toate celelalte; justiția își adresează imperativul nu doar celor care au deja vreo particularitate (așa cum face iubirea, care devine imperativă doar pentru cei care sînt deja sub puterea ei), ci tuturor oamenilor, tinzînd spre universal. În fine, în ultima parte a discursului, Ricœur își asumă sarcina de a face „o punte de legătură între poetica iubirii și proza justiției, între imn și regulă formală“. Construcția intelectuală a lui Ricœur este, aici, admirabilă și, la final, descoperim odată cu el că „Iubirea este păzitorul dreptății, în măsura în care justiția… este mereu amenințată să cadă din nou, în ciuda ei, la nivelul calculului interesat al lui «do ut des». Iubirea păstrează justiția pe calea cea bună…“

Îmi declar spaima cînd văd cîtă ură acompaniază discuțiile despre justiție în România. Și cei care simt fericire cînd cineva merge la închisoare (și îl urăsc pe el și pe susținătorii lui), și cei care simt revoltă cu același prilej (și îi urăsc pe judecători și pe susținătorii lor) ar trebui să știe că ceea ce fac sau cred este forma cea mai pură de nedreptate. Îmi dau seama că, scăpat de sub controlul iubirii, actul de justiție românesc este în mare, imens pericol. Ura furibundă indusă sacadat, ca un sunet de mitralieră, în sufletul oamenilor (și vorbesc, aici, de ura împotriva indiferent cui!), nu are cum să nu ajungă și în sufletul judecătorilor. Oricît s-ar feri de otrăvurile mediului social în care trăiesc pentru a fi cît mai „aseptici“ cînd fac dreptate, judecătorii și procurorii au șanse mici să nu fie, măcar, atinși de toxina partizanatului politic (căci acolo rezidă, de fapt, totul). Nu mai vorbesc de situația în care ei înșiși umblă după această toxică atingere.

Politicieni și oameni din presă deopotrivă – a lor este răspunderea pentru sălbăticirea lumii românești, pentru dezechilibrul ei, pentru sufletul ei răvășit. Politicienii care vor să facă din justiție un instrument de atingere a scopurilor politice și oamenii de presă care îi ajută fac un imens rău României. S-a dovedit că, de ei, sistemul judiciar se poate apăra și, la nevoie, societatea sare în apărarea lui. Dar ce ne facem cu ura din noi? Și, mai ales, cu plăcerea?

Astăzi, în România, cele două tabere din jurul justiției susțin, de fapt, același lucru. Știm că unii vor să subordoneze justiția intereselor lor, alții vor să o apere. Fără să stai mult pe gînduri, evident că ții cu cei din urmă. Dar, în fond, cele două tabere spun același lucru: că justiția trebuie să le facă plăcere. Plăcerea unora e durerea celorlalți, se vede treaba. De aici și inimiciția. Or, a face din justiție un producător de senzații sociale este profund greșit.

Cine ne-a băgat în cap că justiția e un serviciu social pe care statul are datoria să-l livreze societății ne-a dus în mare eroare. Cînd aud că e important ca lumea să aibă încredere în justiție și judecăm valoarea actului de justiție după cum poporul sau grupuri populare au sau nu încredere în el, iarăși, mă sperii. Justiția nu trebuie să dea satisfacție nimănui! Justiția care urmărește să fie iubită de popor sau de o parte din el este la mare distanță de obiectivul ei natural. Poporul este cel mai nepotrivit judecător al judecătorilor din simplul motiv că poporului nu-i pasă dacă e drept sau nu, lui îi pasă dacă-i place sau nu. Diferență enormă! Cît diferența de la justiție la injustiție!

Dacă vrem să judecăm ce face un judecător sau altul din perspectiva dreptății (nu a legalității!), atunci trebuie să fim siguri că noi înșine sîntem drepți. Nu poți judeca cu pretenția că identifici dreptatea și/sau nedreptatea fără să-ți examinezi propriul amplasament în raport cu justul. Dar cine dintre noi poate spune despre el însuși că e drept sau nu fără să greșească? Și tocmai pentru că e foarte dificil să fii drept cînd judeci dreptatea unui act judiciar, avem la îndemînă reglajul cel mai bun: iubirea. Dacă iubim, nu e sigur că judecăm drept, dar e sigur că nu putem fi nedrepți. În acest sens, vorba lui Ricoeur, „iubirea păstrează justiția pe calea cea bună...“

O mare invenție – contractul social jpeg
O iluzie a lui Benjamin Constant
Partitura globalizării, interpretată cu patos în multe universități și în diferite cercuri de activiști din lume, are ca laitmotiv potențialul tehnologiei de a uni oamenii și de a înlătura diferențele de mentalitate, dincolo de granițele politice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Trenul de Luhansk
Dar ce te faci cînd conducerea țării tale decide că statistica poate fi contrazisă? Ajungi în trenul din Luhansk. Împrăștiat pe marginile unei gropi de obuz, ești contradicție inutilă. Atomi restituiți creației pentru reasamblare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Limitele parodiei
Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.
Frica lui Putin jpeg
Unde este Rusia?
Și, în timp ce Putin pretinde în mod fals că Rusia luptă pentru ființa sa națională, Occidentul, uneori fără să-și dea seama prea bine, luptă (prin susținerea Ucrainei) cu adevărat pentru ființa sa morală.
AFumurescu prel jpg
Închiși în societatea deschisă
Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă?
Ronald Reagan   NARA   558523 jpg
Regina și președintele
Ploaia s-a oprit. Regina Elisabeta a II-a și prințul Philip s-au întors pe iahtul regal, unde i-au găzduit pe președintele Ronald Reagan și pe Prima Doamnă Nancy Reagan. Au sărbătorit împreună aniversarea nunții cuplului prezidențial american.
Iconofobie jpeg
Bucuriile prostului solemn
Prostul solemn este numai individul prezentului. Pe simplitatea sa fermecătoare, gospodărească, emanată dintr-o „filozofie a clipei”, se sprijină, ultimativ, întreaga istorie...
„Cu bule“ jpeg
Bîtă
Cînd ești bîtă, cu un punct din oficiu ai șanse să iei un 5 și cu note mai mari la alte materii poți chiar să treci. Dar ăsta nu e bîtă, e lemn.
HCorches prel jpg
Ce putem face pentru elevii ucraineni
Mă rog, e ceva mai complicat, dar în mare cam acestea sînt condițiile.
p 7 Cicero WC jpg
Capitalismul și regina
Monarhia poate fi criticată din multe puncte de vedere. Dar faptul că Elisabeta a II-a s-a privit pe sine într-o lumină smithiană și s-a străduit să fie un exemplu de simț al datoriei și de abnegație, pentru a domoli patimile populare, nu poate fi negat.
Un sport la Răsărit jpeg
Meciurile de tipul celui dintre Anamaria Prodan și Laurențiu Reghecampf pot deveni mai interesante decît cele de fotbal?
Nu, stimabililor, toată ţara e un banc prost. Începeţi de la vîrful ei şi apoi să vă mai văd că strîmbaţi din nas la chivuţele astea!
Comunismul se aplică din nou jpeg
Canalele subterane peste care s-au creat universitățile
La Bologna se suprapun mai multe rînduri de civilizații, etruscă, celtă, romană, și apoi medievală, renascentistă și modernă.
Washington Gas service pnp hec 14600 14697v 02 jpg
Cine ajută pe cine
Pe subiectul energiei, România nici dacă ar vrea nu ar putea să ajute statele membre. De ce?
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Vladimir Putin se micșorează
Cere respect și primește dispreț. Sau, în cel mai bun caz, indiferență. Evenimentul istoric la care asistăm cu toții azi este micșorarea lui Vladimir Putin.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Note, stări, zile
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.
Frica lui Putin jpeg
Secolul XX continuă
Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ungaria – afară din UE și NATO!
Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.
lossy page1 640px Winston Churchill LCCN2006687122 tif jpg
Regina și prim-ministrul
Peste zece ani, în 1965, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a ocolit cu stil și grație protocolul, care spunea că suverana trebuie să ajungă ultima la orice ceremonie, sosind la funeraliile lui Winston Churchill înaintea familiei acestuia. În semn de prețuire.
Iconofobie jpeg
Pledoarie à contrecœur
Exact așa s-a întîmplat! Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității.
„Cu bule“ jpeg
„Umpic”
Dacă româna nu ar fi o limbă standardizată, cu registre cultivate, ci doar una de circulație orală, cu multe instabilități și variații, umpic ar putea deveni relativ repede un nou cuvînt. Nu e cazul, desigur.
HCorches prel jpg
În pași de dans
Și chiar dacă sînt conștient că nu în toate liceele funcționează în acest fel, acolo unde lucrurile se întîmplă astfel pașii de dans ai unui eveniment de divertisment pot deveni, iată, cîțiva pași pe drumul vieții, într-o manieră formativă.
p 7 WC jpg
Recviem pentru un imperiu
Întrebarea care rămîne este în ce măsură durabilitatea Comunității Națiunilor a depins strictamente de longevitatea regretatului monarh și în ce măsură va putea fi ea menținută de succesorul reginei.
Un sport la Răsărit jpeg
După Serena, acum și Roger? Se încheie o eră?
Federer, în sine, era un sport. Sînt oameni care locuiesc într-un sport şi alţii care invită, ba nu, ordonă unui sport să locuiască în ei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cînd ajungi să crezi în propria cacealma
De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.

Adevarul.ro

Conducta petrol FOTO Shutterstock
Un român, în banda de hoți de kerosen dintr-o conductă NATO. Metoda prin care au furat 2 milioane de litri
Un român care făcea parte dintr-o bandă de hoți care a furat milioane de litri de kerosen dintr-o conductă NATO a fost achitat de judecătorii belgieni.
catalin boboc secretar de stat FOTO pagina personala Facebook
Cătălin Boboc își dă demisia din PNL. Săgeți liberale la adresa PSD
Cătălin Boboc și-a dat demisia din PNL, în urma unor controverse legate de o posibilă branșare a unui imobil al său la rețeaua electrică. Liberalii au transmis și un mesaj în care au bătut obrazul PSD.
mascati
Descinderi cu sute de polițiști la 82 de adrese din România. Ce caută oamenii legii
Poliţiştii din cadrul structurilor de combatere a criminalităţii organizate şi procurorii DIICOT efectuează, miercuri dimineaţă, 82 de percheziţii domiciliare în dosare cu trafic de droguri de risc şi mare risc.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.