Cercul fără centru
Buricul tîrgului: nu se poate un nume mai bun. Acolo a fost, odată, un cordon ombilical. Prin el, satul de păstori al lui Bucur primea de undeva, nu se ştie de unde, proteine şi glucide şi caş, pe care înaintaşii le-au irosit pe cai focoşi, femei elegante şi clădiri frumoase. Cumva, tradiţia s-a păstrat: trăim din energia asta telurică a locului, pe credit şi cu credinţa balcanicului că ziua de mîine nu vine decît, hăt, peste abia 24 de ore... Trăim aşa, însă la nord de Kiseleff, în centru, acolo de unde a început totul, nu se mai întîmplă nimic. Cordonul omblical s-a rupt şi nu ne mai vine nimic de sus: nici măcar maşina de gunoi. Am abandonat tîrgul, cu urmele lui vagi de trecut medieval, cu casele negustorilor îmbogăţiţi din bragă şi postavuri, cu locantele mereu mai mari decît şcolile vremii, ajunse toate la ora închiderii, nu din lipsă de beţivi, ci de cîrciumari... Centrul oraşului în care m-am născut s-a stins liniştit, ca un bătrîn fără rude, în azilul de noapte al Primăriei. Noapte adîncă: nu ştii ce anume l-a omorît, bătrîneţea sau vreo asistentă hotărîtă să-i pună mîna pe casă? Nici nu mai contează, şi oricum întrebările astea nu sînt în spiritul locului. Ce vine repede se duce repede, asta a fost dintotdeauna shozul nostru. Nu-i nimic, facem un alt centru! - ăsta e răspunsul bucureşteanului, incomodat de trecutul lui, dâapoi de-al oraşului! Buricul tîrgului meu era odată cel mai frumos loc de la sud de Carpaţi şi nord de Dunare: un loc în care, cu toată sărăcia anilor â80, te mai putea surprinde ceva. Un casetofon de pe strada Covaci, o cafea la Cina, un trenuleţ electric la magazinul de jucării de pe lîngă ceea ce acum se numeşte BNR, un ghicit în palmă sau un pachet de BT întins "pe sub mînă" în vreun gang de pe Lipscani. Am iubit centrul Bucureştiului cum n-am să pot iubi niciodată Parisul sau Braşovul, Roma sau Sighişoara. Pentru că îl pot înţelege: e făcut de oameni ca mine, care se răzgîndesc, care n-au răbdare, care pun casa în mijlocul drumului altuia şi decoraţiunile bleu de ghips peste marmura roză. La vremea marilor schimbări de-acum un veac şi ceva, nu putea fi loc mai bun în care să-ţi dai jos şalvarii şi să pui pe tine, mîndru şi deja europenizat, pantalonii nemţeşti, la croitoria din spatele magazinului Cocor. Aici, în centru, s-a trezit din pat, în cămaşă de noapte lungă şi scufie, primul român modern. În centru ne-am amestecat cu neamurile care ne-au prezentat Evropei, ca pe nişte rude sărace, dar de oarecare perspectivă. Centrul nostru a fost făcut de oameni care s-au grăbit să agonisească înainte să agonizeze, dar nu mult, că şi risipa are plăcerile ei. Acolo se întîmplă încă toate poeziile învăţate în liceu, jumate din nuvele şi vreo cîteva romane bune. Nu-s eu primul: aici e scena mai potrivită pentru primele nevroze europene ale stră-străbunicii: "Auzi dragă, să se ţie cu servitoarea!". Aici s-au dat primele tunuri la bănci, rămase şi azi nepedepsite, cum cere tradiţia. Aici, în casele astea mici s-au pus la cale mari trădări şi, o sută de ani mai tîrziu, s-au schimbat şi mai mari sume în valută, în ultimii ani în care mai era mişto să te plimbi de la galeriile Victoria la magazinul Bucureşti. Şi azi, centrul rămîne locul în care lenea orientală se întîlneşte cu drăcovenia de la Lipsca. Astăzi, asta se traduce în mitocani plictisiţi în maşini nemţeşti vorbind la telefoane din Finlanda. Muzica dinăuntru te convinge că şalvarii s-ar putea întoarce şi că sufletul naţional nu şi-a ales încă identitatea, aşa cum a făcut-o mintea. Iar în jurul acestor noi cotropitori orientali, buricul tîrgului se prăbuşeşte încet, ca într-un film SF în care un virus intră în clădiri şi le face să devină sfărîmicioase şi lipsite de consistenţă. Dacă avem vreo istorie de spus în Bucureşti, apoi asta e cea mai importantă: aici nu poţi să construieşti piramide. Bătălia cu timpul e deja pierdută, în fiecare dintre noi. Dîmboviţa trece şi ia şi pietrele cu ea. Centrul? Ca şi patria, e acolo unde e bine.
