Celebrul „Suplement”

Am semnalat de mai multe ori, în spațiul acestei rubrici, apariția unor resurse electronice care îl pot transforma pe fiecare dintre noi în fericitul posesor al unor ediții bibliofile de mare preț și care ne pot scuti de călătorii de studiu obositoare, în căutarea unor volume din biblioteci mai puțin accesibile. Am salutat, pe vremuri, bogata Bibliotecă digitală a Bucureștilor (fosta Dacoromanica), din păcate cu accesul mai mult blocat în ultimii ani și cu procesul de digitalizare, se pare, oprit; din fericire, s-au întărit între timp colecția amplă și funcțională a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj și cea extrem de dinamică, foarte utilă pentru specialiști, a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași; în cea de-a doua se găsesc colecțiile integrale ale revistelor de lingvistică românești, precum și articolele ca intrări separate, identificabile prin căutarea cu cuvinte-cheie. Sînt și altele resurse electronice: create de Institutul Național al Patrimoniului, de Biblioteca Națională a României, de multe biblioteci locale și universitare, uneori rezultate din proiecte de cercetare sau din inițiative individuale: o bază de date cuprinzînd cele mai vechi texte românești, în transcriere (CETRV), textul Lexiconului de la Buda, numeroase romane românești din secolul al XIX-lea (Muzeul Digital al Romanului Românesc), numeroase dicționare, vechi și noi, pe platforma Dexonline. S-au tot multiplicat centrele active de digitalizare a cărților și a periodicelor, pe care cineva le poate descoperi cu răbdare și un pic de noroc. Avantajele sînt uriașe pentru specialiști, care ajung astfel foarte ușor la texte care nu au fost niciodată reeditate și au posibilitatea de a verifica forma inițială a unor texte editate; lucrul e important, știut fiind că edițiile noastre moderne au suferit pe de o parte permanente actualizări ortografice și gramaticale, pe de altă parte, mai ales în deceniile comuniste, consecvente operații de cenzură. Pentru nespecialiști, resursele vechi sînt mai puțin prietenoase, mai ales în cazul edițiilor originale ale tipăriturilor românești vechi, cu slove chirilice, dar într-o anumită măsură și în privința textelor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scrise în ortografia latinistă etimologizantă. Sistemul de scriere este un obstacol, dar edițiile digitalizate reprezintă și ocazia de a descoperi schimbările normei și ale uzului, dimensiunea istorică a variației în limbă. Pentru aceasta e totuși nevoie de o minimă educație, de cîteva indicații de orientare pe care ar fi foarte bine să le furnizeze școala. Amplificarea bibliotecilor digitale are un efect și asupra practicilor editoriale: culegerile de articole științifice (studii mai vechi adunate în volum) nu mai sînt necesare, din moment ce respectivele articole se găsesc ușor online; reeditările vizează tot mai mult un public larg, căruia i se înlesnește accesul la text.

În acest context, e remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj (http://inst-puscariu.ro/al.html): se găsesc aici volumele publicate de Sextil Pușcariu, printre care primele ediții din fundamentala sinteză Limba română și cele trei volume de Studii istroromâne, precum și numeroase cărți ale colaboratorilor Muzeului Limbii Române: Theodor Capidan, Nicolae Drăganu, George Giuglea, Emil Petrovici, Sever Pop, Al. Procopovici ș.a.; colecția completă a revistei Dacoromania și a seriei intitulate Cercetări de lingvistică; volumele antologice recente consacrate Școlii Ardelene ‒ și multe altele. Pot fi consultate și descărcate volumele coordonate de Sextil Pușcariu din Dicționarul limbii române, precum și instrumente esențiale ale dialectologiei: volumele din Atlasul lingvistic român, seria veche și seria nouă, Noul Atlas lingvistic român pe regiuni etc. Pentru specialiști, sînt resurse excepționale. Pentru nespecialiști, curiozitatea ar putea fi stîrnită de unele rarități bibliografice, între care se numără cu siguranță celebrul Suplement la Atlasul lingvistic român: un volum de dimensiuni reduse, cu titlul Termeni considerați obsceni. Volumul cuprinde răspunsuri la întrebări care vizau exact cuvintele și expresiile considerate tabu (nu totdeauna avînd acest statut în registrul popular), în mare parte evitate de dicționarele noastre: denumirile organelor sexuale, ale unor acte fiziologice sexuale sau de excreție, referitoare la oameni și la animale. Volumul cuprinde hărți cu răspunsurile la unele întrebări, indicînd, după principiile curente ale atlaselor dialectale, termenii folosiți în punctele anchetate de pe tot cuprinsul țării, dar și – pentru alte întrebări, liste de răspunsuri.  Sînt explorate și imprecațiile („Cum se înjură de mamă?”; „Cum se mai înjură aici?”). Răspunsurile sînt transcrise fonetic, diferențele dintre forme privind uneori doar pronunțarea regională a unor sunete (p, t etc.). Întrebările sînt bine gîndite științific, vizînd și adecvarea la situația de comunicare; unele sînt direcționate clar spre obținerea de eufemisme („Pe ce ziceți că ședeți cînd nu vreți să rostiți cuvîntul urît...?”), altele au în vedere aspecte sociolingvistice, precum limbajul folosit despre și către copii sau diferențele de gen („Cum înjură femeile?”).  Nu e cazul să enumăr aici cuvintele tabu ‒ de altfel, cu o răspîndire destul de uniformă pe teritoriile românești ‒, așa că amintesc doar cîteva eufemisme dintre cele mai suave – „mă duc pîn afară pintru mine”, „mă duc să mă trebăluiesc”, „mă duc să mă dau în poiană o țîră”...