Ceauşescu. În sfîrşit, indiferenţi
Nu mai ştiu cînd am început să-l urăsc pe Ceauşescu. Poate într-o după-amiază de duminică, la Gala Desenului Animat cînd am realizat că un post de televiziune poate difuza mai mult de un episod din Tom şi Jerry. Poate, dar nu vrea. Sau poate că am început să-l urăsc în ziua în care am realizat că, în cazul în care comunismul chiar reuşeşte, n-am să ajung să mănînc niciodată mai mult de două banane... Sigur, îl uram în ziua în care am descoperit că blugii originali nu vor veni niciodată în magazinul "Galeria Modei" din Pantelimon. Şi l-aş fi ucis la scurtă vreme după descoperirea walkman-ului, cînd era clar că nimeni în Comitetul de Stat al Planificării n-avea de gînd să-l importe. Vedeţi, pentru mine, problema comunismului nu era aceea că scosese la marginea drumului religia şi dizolvase elitele. Oricum, ambele se întîmplaseră înainte să mă nasc. Marea lui dramă era că, deşi o religie a progresului, era veşnic în urmă faţă de tot ceea ce reuşeau să scornească occidentalii retrograzi şi bigoţi. Comunismul, deşi pozitivist şi dominat de dialectica ştiinţei, nu reuşea să producă un casetofon ca lumea. Nu putea pune în galantar măcar o pereche de blugi cu acel albastru prespălat. Nu reuşea, cu oricîte eforturi, să arunce pe piaţă o maşină cu măcar o zecime din puterea de seducţie (sînt băiat, poate mă înţelegeţi pe undeva...) a acelui Renault Fuego pe care l-am văzut într-o zi trecînd pe lîngă ceasul din Piaţa Universităţii. Şi da, dacă mă întrebaţi ce căutam la ceasul acela, vă rog să treceţi la următorul articol! Prin 1985 visam deja să-l asasinez. Fusesem de cîteva ori la vînătoare cu tatăl meu şi ştiam deja cum arăta un iepure văzut prin cătarea puştii. De multe ori, înainte să adorm cu muzica de final a Actualităţii Româneşti de la Europa Liberă, îmi imaginam un Ceauşescu alergînd pe cîmp, în vreme ce eu mă întrebam ce cartuş ar fi mai bine să folosesc. Glonţ Brenneke de mistreţ, să nu se chinuie, sau alice de 9 milimetri, să mai stăm puţin de vorbă, cu ocazia agoniei? Poate părea crud, însă asta se întîmplă cînd frustrezi un adolescent pînă la limita puterii sale de înţelegere a lumii. O lume simplă, în care "Girls just wanted to have fun", după cum spunea Cindy Lauper, şi în care acel fun risca să se transforme într-un copil nou-nouţ, cu părinţii încă în liceu. Cum să nu-l urăşti pe tipul care interzisese distracţia? Cum să nu-l vrei mort pe disk-jockey-ul nostru naţional, care oprise muzica străină la radio? Cum să nu-l calci cu betoniera - cum se spune acum - pe marele autor al plictiselii la televiziune, în ziare, la teatru şi la restaurant? M-am gîndit la toate astea în seara morţii Zoiei Ceauşescu. Pe forumuri, lumea oscila între creştinul (şi golitul de conţinut) "Dumnezeu s-o ierte!" şi telenovelisticul "ce vină a avut ea că s-a născut în familia aceea?". Unii o puneau la grămadă în gaşca de profitori ai regimului. Dar şi în cea mai restrînsă, de oameni care ar fi putut face ceva şi şi-au ratat ocazia. Ba nu, au făcut, spun apropiaţii: numai bine pentru cei din jur... Ceea ce, scuzaţi, îmi pare totuna cu Gigi Becali, care aruncă cu milioanele în Ferentari, un loc în care suferă nici 1% din nefericiţii României... La moartea Zoiei am descoperit ca sînt în stare să iert. Nu pe ea neapărat, ci numele ei. Acest Ceauşescu stupid, care mi-a răsunat în urechi cu insistenţa unei specii mutante, ceva între musca ţeţe şi viespea fără educaţie, de la ţară. Acest Ceauşescu repetat pînă la cruzime, care transforma toate frazele în incantaţii şi care înlocuia toate sensurile din viaţa noastră cu un absurd gros.... L-am iertat pe Ceauşescu tocmai pentru că, după mulţi ani, am descoperit ce era: un ţăran uitat în metrou de rudele de la ţară. Zoia, a doua generaţie la oraş, absolut normală, mi-a arătat că toţi am fost victimele unei idei proaste. Nu egalitarismul, nu dreptatea socială. Ideea proastă e să faci, din talpa ţării, pantof de lac. Şi şefi dintr-o lungă descendenţă de slugi...
