Cea mai importantă declaraţie din ultimii 25 de ani: neîncrederea ucide!

Publicat în Dilema Veche nr. 689 din 4-10 mai 2017
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg

De la un timp, puține publicații din România îmi dau mai mult de gîndit decît o face Gazeta Sporturilor. În paginile ei am găsit, nu de mult, cele mai cutremurătoare vorbe pe care le-am citit în ultimii 25 de ani în presa noastră. În ciuda faptului că aproape toate paginile Gazetei sînt pline de fotbal, nu la vreo zicere venită de la Becali, Șumudică sau Burleanu mă refer. Ceea ce mă tulbură în paginile cotidianului sportiv sînt investigațiile jurnalistice ale echipei conduse de excelentul Cătălin Tolontan. Într-una dintre ele, am găsit vorbele.

Nu cred că exagerez prea mult dacă spun că Tolontan și ai lui au revitalizat specia anchetei jurnalistice, intrată în comă profundă odată ce presa a devenit un fel de damă de consumație în insolvență cronică, gata să facă orice ca să trăiască de azi pe mîine. Ancheta jurnalistică este specifică presei sănătoase, cu adevărat puternică în independența ei financiară, așa că nu se prea face la noi. Sigur că ancheta jurnalistică este mereu riscantă. O anchetă jurnalistică subîntinde capcane multe. Tensiunea acestor riscuri, mereu potențiale și, uneori, chiar actualizate, dă anchetei intensitatea dramatică pe care nu o are nici o altă specie jurnalistică. Cu ancheta se pătrunde în zona cețoasă a adevărurilor periculoase.

În același timp, o anchetă jurnalistică, dacă e bine făcută, nu mărturisește doar o înșiruire de fapte și probe. Dacă, repet, e bine făcută, ancheta are în chip natural un halou nerostit, ceva ca o umbră a ei – o meditație implicită despre etosul lumii în care se desfășoară faptele propriu-zis investigate. Pentru cei mai mulți cititori, forța unei anchete jurnalistice stă în ceea ce ea dezvăluie la prima mînă, în imediatul pe care îl prezintă. Fapte! Neașteptate uneori sau, dimpotrivă, bănuite de toată lumea, dar asta nu afectează deloc succesul de public. Și surpriza, și confirmarea produc jubilații cititorilor. Ancheta jurnalistică este singura specie publicistică generatoare de adrenalină în corpul consumatorului de presă. Dezvăluirea într-o anchetă este un fel de dezbrăcare a lumii, de smulgere a secretelor ei, iar reacțiile sînt, întotdeauna, frenetice. Însă dincolo de dezvăluire se află altceva, mai profund și mai relevant.

Așadar, într-una din investigațiile publicate de Cătălin Tolontan am găsit un prilej de reflecție pe care vreau să vi-l împărtășesc, pentru că mi se pare că merge direct în partea întunecată a inimii României de azi. Materialul jurnalistic vorbea despre transplanturile realizate în sistemul nostru medical. Evident, nu mă pricep la asta, habar n-am cum se poate organiza un asemenea complicat domeniu. Habar n-am cum se face un transplant, dar înțeleg foarte bine că la mijloc este nu doar diferența, ci și numitorul comun între viață și moarte. Ca mai toți oamenii, nu contenesc să mă minunez că este posibil să treci un organ de la un om aflat în moarte cerebrală la unul viu și mă plec în fața acelora care sînt în stare să facă așa ceva. Spun asta ca să înțelegeți că ignoranța mea în materie e totală. Însă ceva din investigația GSP mă tulbură…

Aflu că unul dintre impedimentele cele mai serioase în calea dezvoltării sistemului de transplant de la noi este neîncrederea celor chemați să accepte ca o parte din corpul omului decedat din punct de vedere medical să treacă în corpul altuia, suferind, pentru a-l salva. Rata de refuz în donarea de organe a crescut în ultima vreme de la 20% la 40%, zice investigația GSP. Consecințele sînt cît se poate de rele. Nu doar că un număr tot mai mare de pacienți nu vor găsi organele de care au nevoie și vor muri, dar rata de succes a operațiilor de transplant va scădea pentru că, o spun studiile de specialitate, în materia transplantului e așa: cu cît transplantezi mai mult, cu atît rata de succes e mai mare, cu cît transplantezi mai puțin, cu atît crește rata eșecului. Așadar, nu doar că împuținarea transplanturilor duce la moartea celor aflați în așteptare, dar și la o rată mai mare a morții celor care au norocul de a găsi organul potrivit.

De ce a crescut atît de mult refuzul donării de organe? Iată un fragment din interviul cu medicul respectiv:

– Care sînt replicile cel mai des întîlnite la familiile care vă refuză?

– Vi le spun: „Nu cred că este mort“, „Nu vreau să dau organele copilului meu la oameni bogați“, „Cred că pe liste (e vorba despre listele bolnavilor în așteptarea unui organ – n.m.) se fac aranjamente“.

– Ultimele două răspunsuri suspectează manipularea procesului de alocare a organelor?

– Da. Neîncrederea în etica alocării organelor este unul dintre motivele importante ale refuzului.

Acestea sînt, cum spuneam, cele mai puternice vorbe rostite în public ultimii ani, după umila mea părere. Las la o parte prima motivație a refuzului de a dona organe – problema morții excede cu totul analiza de orice fel. În fața morții, toți sîntem atît de fragili, de mici și de speriați încît ar fi inacceptabil să judecăm în vreun fel sau altul pe cei care, în primele ore de după moartea unui apropiat, refuză să accepte moartea cu totul. Dar celelalte două motive vorbesc direct despre viață. Despre viața noastră de aici și de acum…

Sufletul nostru colectiv s-a chircit sub atîtea cicatrici. Se apără secretînd, fără oprire, neîncredere, după ce a fost de atîtea ori lovit. Observ de ani mulți cum lumea românească este un spectacol grandios al neîncrederii și al suspiciunii. Pînă acum, însă, nu mi-a dat prin cap că neîncrederea are o asemenea profundă legătură cu moartea. Neîncrederea ucide.

În cazul concret prezentat mai sus, se spune că oamenilor le vine greu să înțeleagă că, în privința organelor, important nu este locul la rînd al bolnavului care așteaptă organul, ca la o coadă, ci compatibilitatea între organul donat și donator. Așadar, din lista fatalmente alcătuită din bolnavi în ordinea sosirii, nu se aleg cei dintîi cînd apare un organ disponibil, ci cei compatibili cu organul apărut. Asta e logica. Dar neîncrederea nu este logică. Dimpotrivă, neîncrederea sufocă logica. Mai mult, desele controverse publice pe tema transplantului, alimentate de o presă și incompetentă, și inconștientă, însetată de scandal, au indus ideea că pînă și în rîndul muribunzilor care așteaptă organul salvator există un aranjament, o șpagă, o pilă… Și concluzia românului: dacă mie mi se pare că e ceva urît cu lista asta de bolnavi, să moară, că eu nu-i ajut! Stupefiant, nu?

După cum este șocant să aud că un om, probabil sărac, care ar putea salva viața unui bogat bolnav cu o simplă semnătură care nu-l costă absolut nimic, refuză să o facă pe motiv că bolnavul… e bogat. O agresivă presă de stînga le-a băgat în cap oamenilor povești despre inegalitate pînă într-acolo că săracul îl vrea mort pe bogat. Mintea cuiva care refuză să accepte donarea de organe pe motiv că pe acea listă se află bolnavi bogați este infectată cu cel mai abject virus moral. Probabil că propovăduitorii „justiției sociale“ jubilează. Au de ce. De cînd cu activismul lor, săracii îi urăsc și mai tare pe bogați, ceea ce înseamnă că baza socială a justiției la care visează ei este deja solid așezată. Terenul urii de clasă e pregătit, așa că n-au decît să aștepte, iarăși, momentul oportun pentru erupția noului bolșevism…

Dar cel mai grav mi se pare că ultimele generații de români sînt crescute într-un adevărat cult pentru neîncredere. Sfaturile pe care le primesc la vîrstele formării sînt de genul: „Nu e bine să ai încredere“, „Dacă ești deștept, n-ai încredere“, „Doar proștii au încredere“, „Toți vor să te păcălească, fii mereu vigilent“… Mi se va spune că încrederea se cîștigă greu, că e firesc să n ai încredere de la început și abia după un timp de cunoaștere să ai încredere. Mi se va spune că nimic nu e mai dureros decît să ți se înșele încrederea și că cea mai bună cale să ne ferim de durerea încrederii înșelate este să nu mai avem încredere. Și totuși, am convingerea că România merge prost și pentru că noi nu mai sîntem deloc generoși cu încrederea. Hayek explica odată, în cîteva pagini memorabile, de ce capitalismul merge cu atît mai bine cu cît există mai multă încredere „investită“ în societate. În afaceri, în politică, în gazetărie, în justiție, în cultură, peste tot, dacă oamenii sînt incapabili de încredere, totul se construiește mult mai greu, cu mai mult efort, mai scump și, vai, cel mai adesea, netemeinic. Iar eu știu bine că oamenii buni sînt cei care nu doar că privesc lumea cu încredere, ci cei capabili să pună la loc încrederea exact în privința în care le-a fost sfărîmată. Dar României îi lipsesc oamenii buni, după cum se vede și în ancheta Gazetei Sporturilor…

index jpeg 5 webp
Gustul banului
Gustul banilor poate să se refere și la un „amărît” care, cine știe cum, găsește un post sigur și bine plătit la stat, un post pe care pregătirea și experiența sa nu i-ar fi permis, în mod normal, să îl ocupe.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Nucleara
Este urmăritul penal capabil să treacă dincolo de faza încordării mușchilor și să folosească arme nucleare?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Alexandru Dragomir despre politica (noastră)
Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir.
Frica lui Putin jpeg
Filosofie, feminitate, autenticitate
Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Activistul european și moartea unei pasiuni
Articolul meu vrea să atragă atenția: cu excesele activismului și propagandei, UE poate pierde treimea de mijloc.
index jpeg 5 webp
Spaghete în copaci
Propun să rămînem la rețeta lui Fellini. Plus paharul cu vin.
Iconofobie jpeg
Diplomație
Se reia, observ, o dezbatere politologică mai veche.
„Cu bule“ jpeg
Format letric
Nu era atît de cunocut încît să exprime fără ambiguități noua idee, dar sensul i-a fost aproximat din context, din relația cu termenul complementar.
HCorches prel jpg
Vremuri ale fricii
Dar dincolo de negare, dacă nu apare și acceptarea, efectele pe termen lung sînt devastatoare.
p 7 Chatbot WC jpg
Idioția artificială
Ar trebui oare programată inteligența artificială (IA) să răspundă la același nivel cu întrebările care i se pun?
IMG 8779 jpeg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Alt bîlci?
Cum ar fi să construiești un Disneyland și un Tesco la Londra, în Hyde Park?
O mare invenție – contractul social jpeg
Adevărul, premisa dreptății
Această limită este și mai evidentă dacă se înțelege că nici un proces judiciar nu se confundă cu Judecata de Apoi.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Sürdürülebilirlik
A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita” un „posibil”, dincolo de exigențele stabile ale „realului”.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pensiile francezilor
Dar vigoarea protestelor, dincolo de faptul că e vorba despre o tradiție franceză adesea desconsiderată și subiect de glume, mai arată ceva.
Frica lui Putin jpeg
Inamicii diversității
Privite în ansamblu, aceste cerințe ale cultelor, care s-au așezat, din păcate și spre detrimentul lor, cred, la remorca BOR, nu vor încuraja deloc predarea Religiei într-un spirit tolerant
AFumurescu prel jpg
Păstori, tătuci și influenseri (I)
Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare.
index jpeg 5 webp
Un veac de Time
Scopul principal pe care cei doi și l-au propus a fost să furnizeze cît mai eficient știri cititorilor, chiar și celor mai ocupați dintre aceștia, care nu prea au timp de citit – de unde și denumirea Time.
Iconofobie jpeg
Rațiune și simțire
Se demontează aici un mit care a făcut carieră în secolul XX, mitul naturii prezumtiv candide a creaţionistului.
„Cu bule“ jpeg
Beat criță
Expresia beat criță este foarte răspîndită azi, în registrul colocvial; alte construcții în care intră cuvîntul criță cu sensul său propriu sau cu înțelesuri figurate au devenit însă extrem de rare.
HCorches prel jpg
Încă un Minister al Educației
Presiune care, în unele cazuri, se transformă în adevărate forme de bullying, fără doar și poate.
IMG 8779 jpeg
În cazul Hagi, tatăl şi fiul, să fii copilul unui mare fotbalist e binecuvîntare sau blestem?
Tot ce vine de la el nu poate fi decît excepţional. Hagi spune „eu sînt Ianis şi Ianis e Hagi”.
p 7 Curba Laffer WC jpg
Ultima redută a globalizării
Dar geopolitica nu e singurul motiv pentru eșecul celui de-al doilea val al globalizării.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cîte divizii are CPI?
Așadar, noua acuzație că președintele ar fi comis ceva contra copiilor, fie ei și din Ucraina, ar putea avea un ecou special în Rusia.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.