Ce rost au dogmele în genetică?
În anii 1930, mulți geneticieni din Uniunea Sovietică au dispărut din universități și institute de cercetare fiind, de regulă, trimiși în închisori din care unii nu aveau să se mai întoarcă. Fuseseră denunțați pentru că nu respinseseră principiile domeniului lor, adică genetica clasică și moleculară, considerată o formă de corupție vestică de către noua stea a științei sovietice, Trofim Lîsenko. Așa cum explică istoricul Loren Graham în Lysenko’s Ghost / Fantoma lui Lîsenko (2016), influentul Lîsenko se opunea vehement geneticii „vestice”, propunînd în locul ei principii pe care nu le putea dovedi experimental, dar care promiteau o creștere fabuloasă a productivității din agricultură. Printre multele sale teorii netestateera cea conform căreia semințele grîului de iarnă puteau fi făcute să crească chiar dacă erau plantate primăvara, capacitate ce s-ar fi transmis apoi și generațiilor viitoare. Această idee ține de teoria moștenirii caracterelor dobîndite, care, deși nu îi aparține, este încă asociată uneori cu Lîsenko. În ciuda lipsei de rigoare și a rezultatelor neconvingătoare, Lîsenko susținea că ar fi reușit diverse „inovări”, chiar dacă încercările sale nu au adus nici o îmbunătățire agriculturii sovietice și aveau să înfometeze milioane de oameni. Principiile geneticii clasice, pe care el le respingea, fuseseră formulate de călugărul Gregor Mendel în secolul al XIX-lea, iar mecanismele moleculare care le explică începuseră să fie deslușite în secolul XX, cînd Lîsenko era pe culmile puterii. Chiar dacă genetica secolului XX respingea teoria moștenirii caracterelor dobîndite, cercetările din secolul XXI au început să arate că moștenirea modificărilor genetice care au loc în timpul vieții este, uneori, posibilă. Aceste modificări nu afectează secvența de ADN în sine, ci sînt amplasate „peste” materialul genetic, fiind numite astfel epigenetice. Chiar dacă descoperirea acestor noi mecanisme i-a făcut pe unii să spună acum că avea dreptate Lîsenko, acesta avea mai degrabă păreri decît dovezi experimentale sau teorii coerente care, de fapt, nici măcar nu au anticipat mecanismele descoperite acum de epigenetică. Lîsenko afirma, printre altele, că genele nu există. Așa cum arată și Graham, Lîsenko nu făcuse descoperiri științifice, ci formulase o doctrină personală care nu putea fi contestată de alții. În schimb, în biologie sînt deseori formulate modele care apoi devin, paradoxal, dogme contestabile. Modelele de bază descriu ce se întîmplă în cele mai multe cazuri, iar apoi li se adaugă excepții ori nuanțări, care par a contesta modelul inițial.
În condițiile în care succesele experimentelor geneticii moleculare au făcut ca secolul trecut să fie numit „secolul genelor”, teoria respinsă inițial a moștenirii caracterelor dobîndite are astăzi mai multă credibilitate datorită epigeneticii. Un caz care sugerează existența unei astfel de moșteniri este foametea care a lovit milioane de oameni în Olanda, în iarna 1944-1945 (Hongerwinter). Studiile care au urmărit efectele foametei asupra copiilor care erau in utero în acea perioadă au arătat că problemele de sănătate au persistat uneori și pentru copiii acestor copii, sugerînd că unele modificări epigenetice induse de foamea extremă ar fi putut fi moștenite. Totuși, mecanismele moștenirii modificărilor epigenetice la oameni sau la animale nu sînt clar definite încă, iar amploarea fenomenului nu este deocamdată cunoscută. Principiile geneticii clasice și moleculare formează, în continuare, „baza” căreia i s-a adăugat epigenetica.
Chiar și așa-numitei „dogme centrale” a biologiei moleculare, formulată de Francis Crick în 1957, îi sînt în continuare nuanțate principiile. Faimoasa dogmă descrie transmiterea și prelucrarea informației genetice, fiind rezumată deseori prin schema simplă a circulației unidirecționale a informației genetice: de la ADN către ARN și apoi către proteine. Însă la scurt timp după formularea ei au început să fie descoperite excepții. În 1970, descoperirea retrotranscripției, prin care ARN-ul e transcris înapoi în ADN, a fost prezentată ca un „atac” la dogma centrală, cu toate că însuși Crick admisese că un astfel de mecanism ar fi posibil. Poate și mai surprinzător, în anii 1980 au fost descoperite proteinele de tip prion, care se pot multiplica singure devenind astfel agenți infecțioși în boli letale precum boala vacii nebune. La începutul acestui an, prestigioasa revistă Molecular Cell a publicat un număr special cu articole care propun noi mecanisme moleculare neincluse pînă acum în dogmă. De altfel, se pare că însuși Crick ar fi regretat acest nume, „dogmă”, pe care l-a dat teoriei sale, deoarece nu ar fi vrut să sugereze că este incontestabilă.
Așa cum cercetătorul francez François Jacob spunea că evoluția are loc prin bricolage, asemenea unui bricoleur care se folosește de ce are la îndemînă pentru a crea ceva nou, oamenii de știință bricolează asupra unor modele, neținînd neapărat la longevitatea „dogmelor” pe care le descoperă, ci mai degrabă la utilitatea lor. În eseul său The Relativity of Wrong (1986), Isaac Asimov povestea că a primit o scrisoare de la un cititor care îi scria că deși în fiecare secol oamenii de știință credeau că înțeleseseră universul, mai tîrziu teoriile s-au dovedit deseori a fi greșite, deci cel mai probabil și teoriile moderne sînt greșite. Asimov i-a răspuns că unele teorii sînt mai greșite decît altele, așa cum a spune că Pămîntul este plat este mai greșit decît a spune că este o sferă. Potrivit lui, de multe ori teoriile nu sînt absolut greșite, ci doar incomplete.
Laura-Yvonne Gherghina este doctorand în Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe la Universitatea din Cambridge.
