Ce poate fi România? (II)

O putere se exprimă în termeni militari sau economici. Nu există nici o putere politică dacă nu are în spate fie o forţă militară masivă, fie o economie cu impact internaţional. O raţiune simplă ne spune că una presupune pe cealaltă. În fond, lecţia majoră pe care o dă războiul rece în întregul său este că lupta politică a fost cîştigată de acea super-armată care a fost susţinută de o super-economie. O super-armată care stă pe o economie falimentară şi utopică, nu rezistă competiţiei militare. Reagan a avut o intuiţie genială: cursa înarmărilor înseamnă, de fapt, o competiţie economică. Nu armata este principalul purtător de efort într-o cursă a înarmărilor, ci economia. Încrederea totală a lui Reagan în superioritatea capitalismului în faţa economiei planificate l-a făcut să provoace URSS la o cursă despre care multă vreme Moscova a crezut că e militară. Măcar din raţiuni ideologice, sovieticii nu puteau să nu accepte provocarea. Ceea ce ei nu ştiau şi Reagan ştia, desigur, era că la capătul acestei curse a înarmărilor rînjeşte fatal falimentul economiei socialiste. Cursa înarmărilor din anii '80 nu a fost altceva decît o cursă a economiilor. Un sistem de tratate şi o logică naturală de funcţionare a lumii bipolare asigurau, deja, că cei doi mari nu vor apela la arme nucleare unul împotriva celuilalt. În aceste condiţii, dezvoltarea armamentului şi, prin urmare, competitivitatea complexelor militar-industriale din SUA şi URSS deveniseră un scop în sine. Nu are rost să mai insist, e clar pentru toată lumea că economia noastră nu ne poate oferi temeiul asumării rolului de putere. Însă lumea nu arată întotdeauna logic. Există puteri militare care au în spate economii disproporţionat de slabe. Rusia e un exemplu, dar şi India, Iranul sau Egiptul - Coreea de Nord ar fi exemplul extrem. Remarcăm că această categorie este reprezentată de ţări care impresionează demografic, care pot acoperi un eventual deficit de tehnologie militară prin mase impresionante de soldaţi şi tehnică convenţională. Cu 22 de milioane de locuitori, împărtăşind filozofia militară NATO şi aşezată fiind într-un spaţiu geo-strategic în care există Rusia, Turcia şi Ucraina - e greu de crezut că România poate fi vreodată recunoscută ca o putere. Prin urmare, singura variantă plauzibilă pentru noi este rolul de nucă tare. România poate şi trebuie să devină un actor principial, renumit pentru consecvenţa cu care îşi urmăreşte principiile. Într-un fel, aşa sînt ţările din Europa de Nord. Reacţiile lor, coerenţa lor, seriozitatea lor trebuie să ne fie un model. Veţi spune că nu înseamnă prea mult? Totuşi, statele din nordul continentului şi-au realizat 100% programul politic regional în ultimii 15 ani. Întîi, au întemeiat un tip de parteneriat care întrece cu mult, în profunzime şi eficienţă, orice alte colaborări regionale din lume. Apoi, au dorit Letonia, Lituania şi Estonia în NATO şi UE - un vis nebun pentru mulţi strategi ai anilor '90 şi iată, mai repede decît credea oricine, au adus aceste trei foste republici sovietice în spaţiul de securitate şi democraţie occidental. Acum, nordicii doresc o aşezare pe baze competitive a UE şi, iată, au găsit un partener în Tony Blair. Viziunea nordică - nu am dubii - se va impune în cele din urmă, pentru că o Europă lărgită nu poate funcţiona ca o imensă birocraţie producătoare de protecţie economică şi socială care exercită autoritate asupra unor birocraţii mai mici care produc acelaşi lucru. Cum au ajuns nordicii aici? Devenind o nucă tare. Un asemenea profil se construieşte în timp nu foarte îndelungat (memoria relaţiilor internaţionale contemporane este surprinzător de dispusă la schimbări) şi numai prin urmărirea cu consecvenţă, indiferent de conjuncturi, a unor principii. În relaţiile internaţionale, există o accepţiune largă a termenului "principii". Principii sînt şi cele din Carta ONU, principii sînt şi cele morale, tot principiile stau la baza pragmatismului şi tot din principii sînt alcătuite şi ideologiile. Pe la sfîrşitul anilor '70, cîţiva politruci de la "Ştefan Gheorghiu" s-au întîlnit cu un grup de profesori şi experţi englezi. Ai noştri au abordat tema principiilor de politică externă, la modă pe atunci, şi au enunţat ca pe apă principiile politicii externe a Republicii Socialiste România: pace, neamestecul în treburile interne, autodeterminare ş.c.l., aşteptînd apoi să audă principiile pe care le urmează politica externă a Londrei. Englezii, uşor derutaţi de retorica bogată a reseriştilor, au spus că pentru Marea Britanie există un singur principiu de politică externă: interesul Marii Britanii. Cînd vorbesc despre principii, mă refer la principii politice pe care să le urmăm cu devoţiunea cu care oamenii cinstiţi urmează principiile morale. Prin asta, principiile politice se moralizează. De pildă, principiul libertăţii: facem sau nu facem ceva după cum acea acţiune contribuie sau nu la dezvoltarea libertăţii. Sau principiul adevărului: cu puterea noastră de analiză, ne poziţionăm activ şi consecvent de partea adevărului. Sau principiul fidelităţii: ne alegem un model politic (o Uniune Europeană ideală, să zicem) şi nu facem decît ceea ce duce la realizarea acestui model. Oricare dintre aceste principii, care se pot şi combina între ele, sau altele, asumate cu credinţă, pot face din România o prezenţă internaţională cu greutate, cu care se ştie că nu e loc de glumă şi pe care lumea o va respecta. O nucă tare.