Ce poate fi România?

Cu toate eforturile de pînă acum, persistă impresia că profilul României în spaţiul euro-atlantic este indecis, neclar, fără tuşe decisive de portret. Este, încă, incert în ce anume constă contribuţia noastră la această comunitate, care este rolul nostru în clubul căruia îi aparţinem, ce aduce vocea noastră în corul - cînd armonic, cînd dizarmonic - celor cuprinşi în spaţiul politic dintre graniţele Europei unite. Există momente în care lumea se reaşază şi chipurile se pot recrea, rolurile se redistribuie, ierarhiile de onorabilitate se recompun. Europa modernă a mai trăit asemenea momente numai în timpurile post-napoleoniene şi imediat după războaiele mondiale. Atunci, rezultatul reatribuirii de roluri - cînd mulţi dintre "buni" au devenit "răi" şi invers - a fost determinant pentru multă vreme, deşi aranjamentele de securitate propriu-zise nu au ţinut prea mult. Acum, trăim un asemenea timp. Faptul că Uniunea Europeană se configurează într-un proces care ne include, faptul că NATO îşi identifică un nou "obiect de activitate" după ce chestiunea esenţială a supravieţuirii sale, deschisă la începutul anilor '90, a fost tranşată, faptul că vecinătatea căreia îi aparţinem reclamă o responsabilitate regională fără precedent sînt, toate la un loc, semnele unui moment istoric care ne oferă şansa să devenim ceva. Ştiu, la examenul identitar am stat mereu prost. Nu ne-am găsit niciodată rolul potrivit. Ba am fost băţoşi şi importanţi, ba am fost umili şi insignifianţi, ba am pretins că facem jocurile, ba am urmat obedient cîte o Înaltă Poartă - am pendulat mereu între inferioritate şi superioritate, între supra-apreciere şi sub-apreciere. Măsura corectă, cel mai de preţ rod al înţelepciunii, ne pare inaccesibilă. În epoca Iliescu I, cînd ţările fost comuniste sprintau spre capitalism, noi lîncezeam dubitativ între democraţia originală şi modelul suedez. Ne-am trezit abia tîrziu, în 1997, cînd eram deja rupţi de pluton. Atunci, a venit vremea iluziei liderului regional. Tulburările din Balcani erau o bună şansă. Am jucat-o corect şi am obţinut rezultatele aşteptate, dar dl Constantinescu s-a iluzionat că este dintre cei care face jocurile. Şi nu era. Ca dovadă că nici măcar acum, cînd Balcanii de Vest au rămas o problemă europeană, nu avem mare influenţă în chestiune. A venit, apoi, epoca Iliescu II. Fără să rişte o izolare internaţională care se prefigura după rezultatul alegerilor din 2000, cu un prim-ministru care trecea drept mai deschis decît el şi cu un ministru de Externe cu un bun renume, dl Iliescu a urmat calea "NATO şi UE". Adevărul este că nici nu mai putea face altceva. Măcar atît, dl Constantinescu aşezase România pe aceste direcţii în mod definitiv. Dl Iliescu făcea în 2001 ceea ce trebuia să facă cu zece ani mai devreme. Dar şi în 2001 făcea prost, semn că în 1990 refuzase această cale nu pentru că nu ştia dacă e bună sau nu, ci pentru că nu ştia cum să facă. Încă ne închipuiam despre noi înşine că avem roluri planetare. E notorie frămîntarea caraghioasă a dlui Adrian Năstase din 2003 cînd, suprainterpretînd o frază rostită de George W. Bush într-o adunare populară la Bucureşti, fostul prim-ministru se gîndea deja cum o să operaţionalizeze România rolul de "punte" între Rusia şi SUA. A venit, în epocă, un răspuns lapidar al ambasadorului rus la Bucureşti: "Noi nu avem nevoie de punţi cu America. Cînd vrem să vorbim cu America o facem direct, fără nici o problemă". Ceea ce era purul adevăr. Acum, dl Băsescu încearcă o politică externă virilă, masculină, macho. E prea devreme să vorbim de rezultate şi, tocmai de aceea, e timpul să vorbim despre opţiuni posibile. Politica noastră externă este, încă, o politică romantică. La 10 ani după constituirea României ca stat, Nicolae Titulescu, zeul local al diplomaţiei, a avut o idee corectă: România poate exista ca stat numai dacă "pune prietenii una peste alta", într-o lume în care alianţele nu supravieţuiau nici cît durează o copilărie grăbită. De aceea, Titulescu a urmărit să lege România prin prietenii şi cu URSS, şi cu SUA, şi cu Franţa, şi cu Turcia şi, în general, cu oricine. Însă vremea lui Titulescu a trecut. Lumea s-a schimbat radical de vreo trei ori de atunci încoace, dar noi am rămas în aceeaşi paradigmă. Mitul relaţiilor bune cu toate ţările lumii încă există, deşi am asumat formal opţiuni strategice categorice. Cu rigurozitate, fiecare prim-ministru şi preşedinte al României, din 1990 încoace, a redescoperit, cu surle şi trîmbiţe, Rusia, fostul spaţiu sovietic sau spaţiul arab. De fiecare dată, au avut loc vizite de relansare a relaţiilor, socotite istorice. Niciodată nu s-a întîmplat ceva semnificativ mai apoi. Totul a rămas, parcă, amorsat pentru a fi redescoperit de succesorul redescoperitorului. În fine, trebuie să înţelegem că, de acum încolo, contează cum ne descurcăm în cadrul opţiunii luate. În actualul context, mi se pare că România are o alternativă: poate, teoretic, alege unul din două roluri onorabile. Fie devine o putere, fie devine o nucă tare. Dar despre ce înseamnă fiecare şi, mai ales, despre ce putem deveni, vorbim săptămîna viitoare.