Ce poate face diaspora?

Scriu acest text cu doar cîteva zile înainte de 10 august, data la care se spune că un mare număr de români care trăiesc în străinătate se vor strînge la București pentru a protesta împotriva guvernării PSD. Ideea, primită cu speranță de unii și cu înjurături de alții, repune în discuție tema diasporei.

Adevărul este că operăm, simultan, cu două prejudecăți contrare despre diaspora românească de azi. Pe de o parte, spunem că ei sînt cei mai buni dintre români, că au plecat tocmai pentru că erau competitivi, iar România le era lanț la picioare – „e bun, ce să facă aici?“, auzim adesea despre cîte un român plecat. În pandant, există și ideea diasporei care ne salvează: au infuzat cu bani o economie românească debilă, au votat decisiv de partea bună la prezidențialele din 2009 și 2014, sînt oameni muncitori, care fac o impresie bună, unii dintre ei fiind vîrfuri în domeniile lor, adică fac „imagine“ pozitivă pe cînd realitățile de pe-aici arată jalnic. Cum ziceam, are mare circulație și prejudecata contrară: au plecat din țară ca să ciordească pe-acolo, fac de rîs România, sînt cozile de topor ale unor interese antiromânești, nu știu ei ce e pe-aici, sînt manipulabili, sînt cam „lumpen“. Aceste percepții contradictorii au același păcat: generalizează. Așa cum nu toți românii rămași acasă sînt la fel, nu toți cei plecați sînt identici. De fapt, în afară de faptul că sînt români, nimic altceva nu i aseamănă pe toți. Așa se face că viețile lor în străinătate sînt foarte diferite. Dar chiar și așa, românii de acasă au, toți, o așteptare de la cei plecați: să ajute, cumva, România. Să continue să trimită bani în țară, să se întoarcă și să facă aici ce au văzut acolo, să nu uite țara, limba, neamul, obîrșia. Asemenea fraze generale au, totuși, semnificații diferite în mintea fiecăruia dintre noi. Unii cred că ajuți țara dacă ajuți Guvernul. Alții, dimpotrivă, că ajuți țara dacă ești împotriva Guvernului.

Puterea cea mai mare a politicii nu este aceea de a transforma o țară, ci aceea de a o dezbina – nimeni nu știe mai bine asta decît noi, cei care trăim în România. Așadar, este remarcabilă o anume unitate de opțiuni politice a diasporei românești. Extrem de greu de adus împreună altfel decît la sărbători religioase, diaspora românească este, într-o solidă majoritate, anti-PSD. Așa cum era anticomunistă înainte de 1990, a devenit antifesenistă, antipedeseristă, antipesedistă după aceea. Intuiția românilor de afară e corectă: partidul ieșit de sub pulpana lui Ion Iliescu, indiferent de cine a fost condus, a purtat în el gena PCR. Așa se face că, acum, pentru un pesedist, diaspora e o nenorocire. Pentru un antipesedist, dimpotrivă, e un sprijin binevenit, o confirmare a propriilor opțiuni. Așa stînd lucrurile, ce ar putea face diaspora pentru țară?

Zilele trecute am citit un fel de raport, intitulat „Pentru țară, din exil“, scris de doamna Simona Vrăbiescu Kleckner, și mi-am dat seama că, dincolo de indiscutabila valoare documentară, am în față un model. Așa pot ajuta românii din străinătate România!

Dna Simona Vrăbiescu Kleckner, descendentă a unei ilustre familii de juriști români, a părăsit țara în 1965, după ce fost supusă represiunii politice comuniste. Ajunsă în Statele Unite, a absolvit două masterate (biblioteconomie și drept internațional) și a lucrat vreme de aproape 30 de ani în conducerea unor importante biblioteci juridice (a Universității New York, a Organizației Națiunilor Unite, mai apoi și a Curții de Comerț Internațional). Începînd cu 1990 a devenit extrem de activă în cadrul unei organizații a diasporei românești din America (ACORD – Comitetul Ad Hoc pentru Democrație în România), pe care a ajuns să o și conducă. Între iunie 1999 și decembrie 2000 a fost consilier personal al președintelui Emil Constantinescu. Dna Vrăbiescu Kleckner a publicat deja două volume consistente de memorii, intitulate O mărturie provocată, povestind cu har, pentru marea istorie a României, fragmentul de istorie la care a fost participant și martor. Pentru țară, din exil este, în fapt, un document scurt, cronologic, al acțiunilor pe care dna Vrăbiescu Kleckner, alături de colegii ei din ACORD sau de una singură, le-a întreprins pentru a-și vedea visul realizat. Cît se poate de clar, autoarea spune ce a visat și pentru ce a lucrat, în chiar prima frază a raportului: „La încheierea Războiului Rece, în 1989, doream pentru țară reinstaurarea unui stat de drept cu instituții democratice, cu un Guvern cu putere limitată, responsabilitate fiscală, suveranitate individuală, piață economică liberă, apărare națională puternică.“ Convingerea dnei Vrăbiescu Kleckner a fost aceea că Statele Unite pot influența înscrierea României într-o evoluție spre acest deziderat și a știut că poate contribui la asta informînd ritmic Congresul și Cabinetul american, dar și pe președintele SUA despre evoluțiile din țară și căile de urmat – -lobby, cum se spune. Lobby pentru o idee și nu pentru un guvern sau altul.

Modelul dnei Vrăbiescu Kleckner este de urmat pentru orice român din străinătate. Acțiunea domniei-sale a fost coerentă și rodnică pentru că a știut de la bun început ce vrea. Stabilirea obiectivului este esențială. Întreabă-te ce fel de Românie vrei și evaluează obiectiv ce posibilități ai pentru a contribui la „proiect“. Dna Vrăbiescu Kleckner a putut face lobby. Alții, desigur, pot face altceva: ONG-uri dedicate, investiții, voluntariat, conferințe, filme, scrieri, burse – și lista de posibile contribuții la „vederea visului cu ochii“ este enormă, astfel că oricine poate contribui cumva. În fine, dedicația. Dna Vrăbiescu Kleckner, împreună cu soțul ei, a susținut cauza României pe care a visat o cu o consecvență admirabilă. Să nu te lași! – acesta ar fi sfatul pe care îl desprind din cartea acestei admirabile luptătoare.

Astăzi, memoriile dnei Simona Vrăbiescu Kleckner sînt un veritabil ghid de practici patriotice pentru orice român din afară care vrea să ajute România. Și încă ceva: nu sperați la recunoștință. Vorbim despre România, așadar e înțelept și eficient ca recunoștința să nu fie niciodată luată în calcul.