Ce facem acum?

– Ei, și acum ce o să faci?

Tocmai am luat 1,75 la olimpiada de matematică pe județ. Scuze am o grămadă, dar, oricît aș da-o la întors, tot 1,75 este. Sînt furios pe profesorul meu de matematică, cel care m-a împins să mă duc la concurs. La fizică e mult mai simplu. Oricum, nimeni de la mine din familie nu are cum să îmi explice cînd nu pricep ceva. Dacă matematica ar fi fost despre metode de a produce alcool din orice, sigur nu aș fi avut problema asta, că doar am în familie niște genii.

Profesorul meu de matematică, Popescu, se uită ciudat la mine. Am chef să mă miorlăi, dar am învățat să fiu sarcastic atunci cînd mă simt vulnerabil.

„Revin la planul inițial de a deveni liftier sau tractorist.“ O zic rîzînd cu o jumătate de gură.

Îmi zîmbește un pic strîmb. Întinde mîna spre mine. Mă feresc rapid, nu de alta, dar mi-am luat îndeajuns de multe smetii de la tot felul de antrenori și profesori deloc fericiți cu tipul meu de umor.

Mă mîngîie pe cap. A stat două ore de vorbă cu mine. Mi-a explicat de ce ar fi catastrofal să renunț să încerc să fiu mai bun și de ce e bine să învăț din eșec și nu să fiu dezamăgit. Am reluat testul și, cu încurajările lui, am reușit să fac mai bine de trei pătrimi din el.

Domnul Popescu a fost unul dintre numeroșii profesori care m-au făcut să fiu cine sînt acum. Oameni buni, pasionați de meseria lor și cu talent de a lucra cu copiii.

M-am gîndit la el adesea zilele astea, mai ales că am aflat că nu mai este printre noi.

Acum o săptămînă, Nicu a avut un scor pe jumătate la testul pe care-l făcea perfect pînă atunci. Era senzațional la matematică acum doi ani, pînă cînd, din cauza unor restricții absolut stupide ale orfelinatului unde crește, nu a mai putut veni la temele de duminică. Ieri a reușit și la testul de matematică, și la cel de română neașteptat de bine. A țopăit de bucurie.

Văd zeci de copii în fiecare an care sînt abandonați nu numai de părinții lor, dar și de profesori.

Societatea noastră, în general, pare a fi fost complet abandonată de politicienii noștri și de instituțiile statului. Nu numai politicienii care ne conduc sînt mîrlani și din ce în ce mai proști, ci și mai grav: instituțiile statului sînt profund indecente. Și nu numai orfelinatul este un exemplu de instituție indecentă.

Au trecut doi ani și avem a patra remaniere a Guvernului Dragnea. Discutăm ca nebunii despre conspirații elucubrante în fiecare zi. Liviu Dragnea spune că a fost o tentativă de asasinat asupra lui, Gabriela Firea declară că Dragnea îi vrea moartea, Gâdea urlă ca un descreiarat la ore de audiență maximă că a primit amenințări cu moartea, un cretin se bucură de moartea unei femei numai pentru că aceasta era angajată la jandarmi.

Dănuț Andrușcă a fost ministru, Sorin Grindeanu e ditamai șeful la ANCOM, Ecaterina Andronescu, fosta lumină a celor care cred într-un PSD cu bun-simț, a lins politicos acolo unde a scuipat stăpînul, fost baron de Teleorman. Discutăm despre ce spune Paul Stănescu și ne interesează soarta lui Mihai Fifor sau cea a altei nulități de același fel.

Ne așteptăm să ne luăm smetii verbale de la cei care lucrează în administrația publică, așa cum ne așteptăm ca funcționarea instituțiilor statului să fie cel mult la nivelul unei comedii cu și pentru proști. Orice urmă de normalitate pare un miracol.

Cum am ajuns aici este o întrebare grea. Și mai greu este să vedem care este responsabilitatea noastră, individuală, pentru situația actuală, nu de alta, dar e foarte simplu să reproșezi lucruri altora.

Domnul profesor Popescu venise din Egipt, unde predase matematică pentru cîțiva ani. Avea bani, era un om cult care vorbea impecabil franceza și făcea compromisuri minime. Dorința lui era să facă lucrurile mai bine în jurul lui fără să se vaite despre ceea ce nu făceau alții.

Profesorul meu nu a fost deloc un tip popular. Nu spunea bancuri cu comuniști, nu se ducea la ședințele de partid, nu bîrfea și nici nu se dădea mare cu franceza lui. A făcut cîteva zeci bune de ore de meditație voluntară nu numai cu mine, dar și cu cei mai slabi elevi din clasă.

A fost un om decent care a încercat să răspîndească bun-simț în jurul lui. Pe de o parte, cred că ar fi foarte fericit să vadă ce fac în Ferentari la sfîrșiturile de săptămînă, dar pe de altă parte îmi pare bine că nu trăiește în lumea lui Dragnea și a Antenei 3.

Bădălău și Carmen Dan sînt miniștri. Viorica conduce al doilea guvern. Codrin Ștefănescu este secretarul general al celui mai mare partid din România. E greu de imaginat ceva mai catastrofal.

Olguța zicea la început de mandat, în franceză, cu toată încrederea proastei fudule, un glorios „marș du tramvai“ în loc de piața muncii (marché du travail). Destinul, Viorica Vasilica și tupeul absolut nesimțit o aduc în poziția de a fi propusă ministră a transporturilor. Primește un marș du tramvai elegant din partea lui Iohannis. PSD-ul, după ce a rupt bunul simț, acum bate și imaginația.

Ce o să facem acum e o întrebare pe buzele multora. Sper să fie îndeajuns de mulți oameni asemănători domnului Popescu, care să aibă răbdare cu noi.

Foto: Cosmin Bumbuț