Ce boacăne mai fac elevii

Am citit ieri Povestea lui Topîrceanu scrisă de Alex Tocilescu, apărută în colecția „Scriitori de poveste“ a Editurii Muzeelor Iași. Cine nu știe, poate afla acum că Alex Tocilescu este un scriitor cu un haz nebun, care face și din biografia lui Topîrceanu o anecdotă la care te tăvălești de rîs aproape la fiecare pagină. Dincolo de asta, toată colecția despre care amintesc merită atenție și lectură. După cum și cealaltă colecție, „Biografii romanțate“, a Editurii Polirom, merită toate laudele și atenția. Sînt recuperări scrise proaspăt, și unele, și altele, ale unor biografii ale personalităților culturale de care avem nevoie, de care au nevoie tinerele generații. Mai mult, pot fi excelente materiale didactice, utilizabile cu succes în școală.

Dar pentru că aminteam de tinerele generații și de biografia lui Topîrceanu, Alex Tocilescu include în ea o secvență din anii de școală ai poetului, cînd, în urma unei boacăne, Heliade Rădulescu, fiul lui Ion Heliade Rădulescu, director la „Sfîntul Sava“, unde George era elev, îi scrie însuși ministrului. Redau scrisoarea, pentru savurosul ei:

„Domnule Ministru,

Bursierul George Topîrceanu din clasa a V-a și-a permis într-o séra în dormitor să arunce cu un cocoloș de hîrtie în domnul pedagogu de serviciu, Petre Bernfeld. Pe quînd se pregătea un al doilea, a fost surprins de D-ul Bernfeld.

Aquest lips de respect fiind destul de grav și cum aquest bursier a mai dat probe de insubordonare, am onòre a ve propune eliminarea sa din internat pînă la finele lunii lui Iuniu.

Director,

Heliade Rădulescu

Înregistrată la 12 mai 1903”.

Am stat, citind, să îmi amintesc boacănele făcute de mine ca elev. Prima despre care îmi aduc aminte (trecînd peste cea din timpul grădiniței, cînd am fugit o zi întreagă, episod povestit într-o proză scurtă din ultimul meu volum) este de prin clasa a II-a sau a III-a. Bunicul meu fusese în război, astfel încît păstra cîteva obiecte de recuzită pe care le descoperisem ascunse de părinții mei printr-un șifonier. Între diverse hîrtii, insigne și mai știu eu ce, se afla și o baionetă, cu teacă de prins pe vîrful puștii. Baioneta asta părea ceva din filme sau cărți de aventură pentru mine, astfel încît am șterpelit-o și am ascuns-o în ghiozdan, pentru a o arăta colegilor în pauză. Pentru a mă lăuda, a-mi crește popularitatea, a obține respect, mă rog, treburile pe care le vrei ca elev și copil în etapa în care îți marchezi și îți consolidezi teritoriul. Chestia e că aveam o curte mică la școală (deși, probabil, mie mi se părea enormă atunci), iar învățătoarea de serviciu m-a văzut cînd eram înconjurat de colegi într-un colț al ei și a venit să descopere ce-i cu îmbulzeala de acolo. Mi-am luat săpuneala, am rămas fără baionetă și a trebuit să comunic părinților boacăna, pentru a merge ei la școală să recupereze obiectul confiscat. Bineînțeles, am luat și de la tata o corecție fizică, așa cum se mai obișnuia în acele timpuri, chiar dacă aș putea să număr pe degete de cîte ori mi s-a întîmplat mie. 

De curînd, am vorbit cu un elev de clasa a X-a (nu din școala în care am eu ore), care îmi spunea că în clasa lui preocupările colegilor săi îl fac să nu simtă nevoia de a se împrieteni cu ei. De ce? Pentru că el nu este interesat de chiulit, de fumat, de băut sau de droguri. Cu alte cuvinte, îmi spunea cam care sînt boacănele la modă printre colegii lui. Desigur, îmi amintesc că și cînd eram eu elev de liceu se fuma în afara școlii, în pauze, în grupulețe de elevi. În ziua de azi, deși există interdicții de părăsire a incintei școlii pe perioada programului de studii, acestea sînt eludate de elevi, adesea. Iar problema drogurilor este una extrem de spinoasă și nu o pot eu acoperi într-un articol, poate o voi relua după ceva documentare.

Ce vreau să spun, de fapt? Probleme în lumea elevilor au existat și vor exista întotdeauna. Boacăne, de asemenea. Ele sînt și firești. Aparțin perioadei de descoperire și de experimentare a vieții, apoi etapelor de teribilism și de construcție a identității. Rari sînt elevii care nu produc măcar o șotie de-a lungul formării lor. Adesea, însă, acestea, devenite probleme, sînt specifice epocii în care ei trăiesc și sînt generate de contextele sociale, familiale, economice. Cel mai des au o rădăcină psihologică. Sînt generate de timiditate, de frustrare, de violența în familie, de neputința de a face față presiunii anturajului etc. De multe ori, acestea sînt pasagere. Odată cu maturizarea, cu evoluția cognitivă și cu înțelegerea responsabilității față de sine și față de societate, un tînăr le va lăsa în urmă, le va minimiza. Ele rămîn în trecut ca niște semne ale transformării, asemeni inelelor trunchiului de copac. Dar, în unele cazuri, această depășire a lor devine dificil de gestionat. 

Este utopic să credem că boacănele elevilor și problemele lor, ale vîrstei lor, pot fi anulate, că ele pot dispărea. Dar între o boacănă și o problemă este o diferență. Uneori, boacăna poate fi un semn al problemei. Iar noi, cei ce alcătuim sistemul de învățămînt, dar și societatea în ansamblul ei, sîntem datori să fim atenți la identificarea cauzelor unor boacăne, pentru a vedea dacă în spatele lor nu se ascund niște probleme. Cu alte cuvinte, o atenție sporită privind identificarea cauzelor este necesară. Pentru că traumele se ascund, foarte des, în spatele unor aparente prostioare pe care le face un copil. Simpla pedepsire a lor nu va duce niciodată la înlăturarea sau la vindecarea eventualelor răni care le generează. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.