Ce a mai spus preşedintele
Aproape de fiecare dată cînd preşedintele României dă un interviu, iese cîte un scandal. Şeful statului reuşeşte să irite prin cîte un cuvînt, o frază, o abordare. Fie că e vorba de "zoaiele" prin care defineşte clasa politică, de cei care s-au comportat ca nişte "slugi" într-o guvernare anterioară sau de unii jurnalişti care sînt plătiţi cu bani "mirosind a benzină", preşedintele găseşte cîte o formulă pentru ca presa să comenteze zile întregi. Iar cînd atacă presa, popularizarea este cu atît mai îndîrjită. În urma interviului de la TVR de săptămîna trecută, reacţiile au curs pînă duminică seara şi cei mai mulţi dintre jurnalişti, chiar şi cei care sînt blînzi în general cu şeful statului, l-au criticat pentru ieşire. Ca şi la precedenta discuţie cu Traian Băsescu, am regretat că analizele s-au concentrat aproape în întregime pe relaţia cu presa. Ieşirile lui la adresa jurnaliştilor sînt cunoscute şi, de multe ori, criticabile. Preşedintele îi tratează pe ziarişti la grămadă şi pune prea rapid etichete. Nu se poate nega însă nici faptul că există jurnalişti care şi-au făcut un hobby din criticarea fiecărui gest al său. De aici şi pînă la a spune că sînt plătiţi special ca să îl critice, să dai de înţeles că pe fişa de salarizare ar exista o rubrică "atac la preşedinte" e însă un pas pe care Traian Băsescu nu ar fi trebuit să-l facă, dar l-a făcut. Regretele merg şi în altă direcţie. Într-un interviu de 60 de minute, şeful statului spune multe lucruri care ar putea fi analizate, dar din cauza zgomotului provocat de unul dintre subiecte, celelalte sînt uitate. Cînd Televiziunea Română l-a invitat pe Traian Băsescu în acea ediţie specială (şi nu preşedintele s-a autoinvitat, cum au comentat unii colegi), scopul discuţiei era de a afla mai multe despre poziţia României privind conflictele îngheţate, relaţia cu Republica Moldova, vizita din Italia şi posibila venire a Papei în România. Pe toate aceste subiecte, declaraţiile şefului statului au fost interesante. Am aflat astfel că România doreşte abordarea conflictelor îngheţate, într-o manieră globală, nu punctuală. Propunerea României ar fi ca în Consiliul de Securitate al ONU să se discute atît despre Osetia de Sud şi Abhazia, cît şi despre Kosovo. Traian Băsescu spune că soluţia ar fi respectarea integrităţii teritoriale a statelor. Altfel spus, a Georgiei şi a Serbiei. Să însemne asta renunţarea la recunoaşterea independenţei Kosovo de către cele peste 40 de state care au făcut-o? Greu de crezut că se va întîmpla aşa ceva. Propunerea nu duce lipsă de o logică teoretică, dar stîrneşte nedumerire la Bruxelles. Chiar dacă, pe culoare, diplomaţii pot afirma că recunoaşterea independenţei Kosovo a fost o eroare, nici una dintre ţările care au făcut-o nu va anula acest lucru. Europenii încearcă, dimpotrivă, să separe cele două dosare, insistînd asupra faptului că există diferenţe importante între situaţia din Kosovo şi cea din cele două republici separatiste (fie şi numai pentru că provincia din Serbia stătuse 8 ani sub administraţie ONU înainte de a-şi declara independenţa). Prin faptul că insistă asupra asemănării dintre cele două cazuri, Traian Băsescu e mai aproape de poziţia Moscovei decît de cea a majorităţii europenilor. O situaţie care ar trebui să dea de gîndit. Moldova, apoi. Pentru prima dată am auzit că România ar dori să se iasă din formatul 5+2 pentru rezolvarea crizei transnistrene. Este adevărat că acest format de discuţii, la care participă Moldova, Transnistria, Rusia, OSCE, Ucraina, Statele Unite şi Uniunea Europeană, nu a dat rezultate pînă acum. Este însă la fel de adevărat că în urmă cu numai cîteva săptămîni, ministrul român de Externe, aflat la Chişinău, "confirma categoric sprijinul României pentru a sugera o soluţie în formatul 5+2". Această declaraţie era făcută înainte de criza georgiană, dar o ţară din care vin două poziţii atît de diferite într-un timp atît de scurt riscă să aibă o problemă de credibilitate externă. În fine, Biserica. Şeful statului consideră că separarea Bisericii de Stat ţine de trecutul comunist al României şi că acum trebuie profitat de noua lege a cultelor pentru a face un parteneriat între Biserică şi Stat. După cum am văzut şi în numărul trecut, parteneriatul există şi Biserica profită din plin de el, prin construcţia de lăcaşe de cult în ţară sau în străinătate. Ne putem întreba dacă o mai mică dependenţă a Bisericii de Stat nu ar fi însă în folosul Bisericii, care ar putea reprezenta astfel o voce critică mai credibilă în societatea românească. Într-o ţară în care Biserica ocupă locul întîi în topul celor mai credibile instituţii, să vorbeşti despre aşa ceva riscă să fie catalogat drept erezie.
