Cazul Polanski

În clasamentul meu, Roman Polanski nu este un regizor de top. Cîteva dintre filmele lui îmi plac foarte mult (Chinatown, Bitter Moon şi The Pianist), cîteva mă interesează pe alocuri (Cuţitul în apă sau "trilogia apartamentului" alcătuită din Repulsion, Rosemary’s Baby şi The Tenant), dar multe mi se par mediocre, dacă nu chiar eşecuri lamentabile. Admit însă că Roman Polanski este un regizor legendar în conştiinţa publicului şi, tocmai de aceea, ştirea arestării sale acum, cînd are 76 de ani, pentru o faptă pe care a săvîrşit-o cu 32 de ani în urmă merită o scurtă meditaţie. Pe 10 martie 1977, cînd a invitat-o pe Samantha Gailey, de 13 ani, în vila lui Jack Nicholson de pe Mulholland Drive la o şedinţă foto pentru revista Vogue, Roman Polanski avea 44 de ani şi statura unui regizor-cult la Hollywood. Filmele şi biografia sa îi creaseră imaginea omului talentat, cu o viaţă nedreaptă. În copilărie, a fost persecutat de nazişti. A trăit în ghetoul din Cracovia pînă cînd familia i-a fost deportată. Mama lui a murit la Auschwitz (deşi, după cîte se pare, nu era evreică), iar tată lui, evreu, a supravieţuit miraculos lagărului de la Buchenwald. Copilul Polanski a fost ascuns de o familie poloneză pînă la finele războiului. Mai apoi, tînărul regizor Polanski nu este deloc pe placul autorităţilor comuniste poloneze şi pleacă din ţara lui. În fine, după ce trece prin Paris şi Londra, se stabileşte la Hollywood, unde se căsătoreşte cu Sharon Tate şi trăieşte o tragedie îngrozitoare. În 1969, Sharon Tate, însărcinată în luna a noua, este ucisă cu bestialitate de un grup de deviaţi, un fel de derbedei satanişti care se comportau ca nişte hippies, conduşi de una dintre cele mai charismatice încarnări ale diavolului, Charles Manson. În autobiografia sa, Polanski va scrie că acela a fost momentul în care şi-a pierdut orice credinţă în Dumnezeu, devenind un agnostic încăpăţînat. După ce şedinţa foto s-a terminat, Polanski îi dă copilei şampanie, un sedativ şi, deşi Samantha se opune, o forţează la raporturi sexuale de toate felurile. Iniţial, acuzaţiile împotriva sa sînt extrem de dure: viol asupra unui minor sub 14 ani prin administrare de droguri, sodomie şi perversiuni sexuale cu un minor, distribuirea de droguri către un minor. După negocieri între avocaţi şi procurori, Polanski urmează să ajungă în faţa judecătorului, sub o unică acuzaţie: susţinerea de raport sexual cu o minoră sub 14 ani. Scopul final al acestui deal este acela de a obţine o condamnare cu suspendare. Numai că, cu cîteva zile înainte de începerea procesului, judecătorul cazului, acum decedat, îi spune unuia dintre avocaţii lui Polanski că aranjamentul cu procurorii nu i se pare corect, că se teme ca reputaţia sa să nu fie ştirbită de faptul că lasă liber un violator şi că înclină să dispună condamnarea lui Polanski la cîţiva ani de închisoare şi expulzarea lui ulterioară, dat fiind că Polanski nu a fost niciodată cetăţean american. Aflînd acestea, Polanski pleacă imediat din America. Se va stabili la Paris pentru toţi anii care vor urma. Mandatul internaţional de arestare emis de autorităţile americane în 1978 nu a fost niciodată retras şi Polanski a avut mereu grijă să meargă în ţări în care ştia că executarea acestuia este puţin probabilă. Franţa a respins de două ori cererea oficială americană de extrădare. În 2003, unul dintre filmele lui Polanski a fost nominalizat la Oscar şi s-a pus problema participării regizorului la ceremonie. Discuţiile au fost, îmi aduc aminte, foarte aprinse. Pînă la urmă, Polanski nu s-a dus. Pentru justiţia californiană, Roman Polanski rămînea un violator care fuge de justiţie. Cu acea ocazie, victima a ieşit din conul de umbră în care se plasase în ultimele decenii şi a stat de vorbă cu Larry King în celebrul lui talk-show. Samantha Gailey (acum Geimer), mamă a trei copii, a spus în acel interviu că l-a iertat pe Polanski, că nu crede că acesta e un pericol social şi că e sigură că Polanski ştie că a comis o mare greşeală atunci şi o regretă sincer. Samantha Geimer spune că acea întîmplare e cea mai urîtă amintire din viaţa ei, dar că s-a obişnuit să trăiască cu ea. Cu ani în urmă, ea şi-a reglat conturile cu Polanski contra unei sume secrete şi cere acum închiderea cazului. Pe 26 septembrie a.c. Polanski a fost arestat pe aeroportul din Zürich, la punctul de intrare în Elveţia. Astfel, a început un adevărat război cultural. Pentru mulţi stîngişti europeni, dar şi americani, el este victima unui sistem monstruos care calcă marea artă în picioare, care sufocă libertatea artiştilor, care promovează un spirit brutal. Frédéric Mitterrand, ministrul francez al Culturii, a spus că arestarea este "absurdă" şi "revoltătoare", fiind opera "celei mai întunecate părţi a Americii, aceea care ne îngrozeşte pe toţi". Cam la fel s-au exprimat şi mogulul hollywoodian Harvey Weinstein şi ministrul francez de Externe, Bernard Kouchner, care a telefonat imediat lui Hillary Clinton pentru a obţine graţierea de la preşedintele Obama. De partea cealaltă, stau principiile dreptului şi, poate, o anume încrîncenare a spectrului conservator care a văzut mereu în artişti precum Polanski purtătorii unui fel de virus periculos. Nu ştiu cum se va termina această poveste, dar ştiu două lucruri. Primul: talentul unui mare artist sau o mare operă nu poate fi o cauză de impunitate penală. Al doilea: prescripţia şi graţierea sînt cele mai înţelepte instituţii ale dreptului penal.