Casetă. Sper că va urma
Am să încep cu părerea mea. Caseta cu Remeş a fost pur şi simplu jurnalism de calitate. De-aia merita difuzată. Dar ştiţi care e drama? E jurnalism de calitate produs de ne-jurnalişti. E o investigaţie judiciară care seamănă al naibii de mult cu una de ziar. Le putem însă substitui? Depinde cum pui problema. Dacă îţi pasă de proceduri (şi crezi că acolo zace, într-o rînă, democraţia), cică nu. Dacă îţi pasă de principiu - adică e bine să aflăm cine fură, cu orice preţ, atunci e clar că locul casetei e la televizor, şi-al Rodicăi Culcer, în istoria recentă a jurnalismului românesc. Eu sînt de acord cu a doua versiune. Din raţiuni artistice, în primul rînd: filmul cu Remeş surprinde mai bine sufletul românesc decît orice altă operă recentă. Remeş e maximum de ce putem noi în materie de abjecţie senină. E şmenul, ca reuşită de viaţă. Violul maselor la portofel, ca o capodoperă. Remeşe, te-ai gîndit vreodată că ăia 15 mii de euro sînt diferenţa dintre o babă moartă fără medicamente compensate (că nu mai sînt bani de ele) şi o babă vie, care te votează? Hai, că exagerăm. Şi nu ăsta e subiectul: felul în care s-a discutat subiectul a fost senzaţional. Nu în virulenţa cu care a fost atacată caseta, ci în uniformitatea argumentelor. Toată lumea a părut că îmbrăţişează un număr de teze. Atît de redus încît presupune coordonare. Oameni altminteri respectabili s-au zbătut să mîzgălească adevărul din imaginile de pe TVR cu o mulţime de vorbe. Frumos sau căznit aduse din condei, dar oricum asemănătoare de la unul la altul: ca dovadă că libertatea nu te scoate obligatoriu din cuşcă. Trebuie să şi vrei să ieşi. Ceea ce mă duce la următoarea concluzie tristă: faţă de 1989, sîntem exact pe dos: Securitatea ne dă adevărul, iar presa liberă se luptă cu el! Cum naiba am ajuns aici? Foarte simplu: îngerii au dispărut de pe piaţă. Nu mai există forţa politică sau figura publică cît de cît vizibilă care să poată lustrui cu dosarul propriu icoanele de la Patriarhie. Şi-atunci ai de ales între o tabără sau alta, în funcţie de aromă, că nu mai e nici una care să miroasă cu adevărat frumos. Sau poţi rămîne independent, cu consecinţele financiare şi de statut care decurg de aici. Pînă la urmă însă, asta e o veste bună pentru democraţie. Faptul că ne batem între noi înseamnă că e greu să faci un cartel, d-apoi un partid unic. Faptul că sîntem din ce în ce mai greu de urmărit fără enervare înseamnă că se construiesc alternative. Faptul că oamenii din media tradiţionale au ascultat totuşi, după vreo două zile, ce urla Internetul înseamnă că unii vor scăpa, pînă la urmă, în bărcile de salvare ale talentului individual. Cît priveşte ţara, e bine mersi, pentru cine întreabă. S-a lămurit şi cu noi. Şi, poate, a înţeles cum funcţionează treaba asta cu separarea puterilor în stat: e ca separarea între boxeri. Trebuie să-i ţii puţin la distanţă unul de altul şi să-i laşi să se lovească. Aici e spectacolul şi tot aici e democraţia asta capitalistă: un sistem care foloseşte defectele oamenilor pentru a crea o lume mai bună. Tocmai din cauză că versiunea în care foloseam calităţile a decedat din lipsă de materie primă. Asta e tot: nu te poţi baza pe altruismul politicienilor - trebuie să te bazezi pe interesele lor. Dacă Băsescu are tot interesul să-l distrugă pe Tăriceanu e un conflict din care toată lumea poate cîştiga, pentru că poţi fi sigur că nimic rău, odios, urît nu va rămîne ascuns. Dacă Tăriceanu îşi pierde vremea luptîndu-se cu Marinarul, sîntem aproape siguri că vom şti exact ce firmă pune bordurile în Bucureşti. Fără vreun rezultat juridic, dar important ca rating. Knowledge is power devine knowledge is fun. Versiunea noastră, cu specific local. Pînă la urmă, pacea în politică n-a dus niciodată la nimic bun. Liniştea nu face banii. Îi şifonează doar.
