Cărţile

(fragmente dintr-un roman în curs de abandonare) Primul lucru care te apasă la Tîrgul de Carte e volumul: cum de-au reuşit oamenii să scrie atît? Şi despre ce? Cum poţi să spui atîtea lucruri despre o realitate, totuşi, limitată? Să fim serioşi: chiar şi tîrgul de la Bucureşti e prea mare pentru o planetă cu diametrul decent de 44 de mii de kilometri, populată de maximum 1000 de oameni cu poveşti interesante (cf. People Magazine, septembrie 2006. Vogue presupune că ar fi chiar 1500, însă cred că se hazardează!). Dar nu doar înălţimea teancului de cărţi e impresionantă pentru un alpinist cultural, ci şi numele autorilor: de unde naiba au venit ăştia? Cine sînt aceşti inşi despre care cartea de română de liceu nu ne spune nimic? Cine sînt românii ăştia care scriu, fără să-i cheme Sadoveanu sau Călinescu - şi mai ales, fără să fie morţi? Cine sînt aceşti străini cu nume de cocktail cu tequila, cu nume de mărci de maşini, cu nume de frigidere, cu nume pe lîngă care treci cu teamă, ca pe lîngă un cîine negru, noaptea? Şi ce vor să ne spună? E ceva important? Care dintre ei are informaţia esenţială, trăirea neaşteptată, în stare să ne schimbe viaţa în cinci minute, cît facem pe jos pînă la staţia de autobuz? Pe pariu că nici unul? De fapt, literatura aduce în mintea noastră ceva ce lipseşte intelectualilor singuratici cu cartea în mînă, peste care lumina veiozei se aşterne ca untul, la 2 dimineaţa. Cartea ne readuce acolo unde trebuie să fim: într-un trib. Mai rău, într-un grup de animale în căutarea hranei. Cărţile sînt teritorii întinse, pe care haita cititorilor aleargă disciplinată în spatele Masculului Alfa, Autorul. Din cînd în cînd el se întoarce şi-i miroase, îi latră, îi face să creadă că se gîndeşte la ei şi la prada cu care să le umple creierii. E ţeapă, fireşte. Autorul are un singur gînd: să moară mai tîrziu decît noi. Cu ajutorul nostru. Să scape, dacă nu trupeşte, măcar spiritual. Să supravieţuiască prin operă. Să pună mîna pe singura veşnică pomenire cu putinţă - cea adusă de Cultură, nu de Biserică. Nu e nici un fel de pornire înaltă aici: e pur şi simplu un alt fel de instinct de conservare. Şi totuşi, chiar şi din pornirea asta egoistă ne putem alege şi noi cu ceva: cine, în afară de cărţi, mai poate aduce la un loc, într-o zi de duminică, întregul electorat al fostei Alianţe Civice? Ce altă privelişte, în afară de cea a maşinilor din parcarea de la Tîrgul de Carte, ne poate da o idee de cîte parale dă pe intelectualii ei, România? Ce alt loc mai bun să te întîlneşti cu suma orgoliilor omeneşti decît o lansare de carte? Poate doar coaforul. Dar unul bun, din centru. Tîrgul de Carte m-a mai lăsat cu o întrebare: cum mai poate cineva, după ce-l vizitează, să aspire la condiţia de scriitor? Cum să ai atîta încredere dementă în tine încît să-ţi imaginezi că, în milionul ăsta de titluri, al tău va deveni o senzaţie? Cum să-ţi doreşti să ajungi literat, cînd alfabetul are doar 28 de litere, toate folosite deja în toate combinaţiile n luate cîte k? Ei bine, tocmai ăsta e curajul de a fi scriitor. Şansele să ajungi celebru sînt aşa de mici încît e mai sigur să sari din avion sperînd că vei găsi o paraşută pierdută de cineva, în aer. Ca şi un roman, orice articol de revistă ar trebui să aibă o sonerie de loc comun. Ea ar trebui să sune a jale, în momentul în care autorul începe să scrie ceva ce s-a mai scris. Ar trebui să sune patetic şi alarmist, ca alarmele din avioane, în emisiunile de pe Discovery, cînd ştii sigur că urmează să se oprească toate motoarele. Alarma asta trebuie să prevadă, înainte să fie prea tîrziu, gestul prin care cititorul tău închide cartea şi pleacă, bombănind, din toaletă. Aud deja zgomotul ăsta, aşa că mă opresc aici. Nu înainte de a vă spune că Tîrgul de Carte e cel mai bun loc în care omului disperat, în căutare de o nouă Revelaţie (dacă se poate mai uşor de ecranizat decît prima) i se poate întîmpla următorul dialog: "- Nu vă supăraţi domnişoară, Mesia aveţi? - Noi nu. La Hasefer aţi încercat?".