Carale și tobe

Treceam în revistă, cu o săptămînă în urmă, denumirile celor patru simboluri („culori”) ale cărților de joc, cu diferitele lor variante lingvistice, parțial dependente de variantele grafice existente. Unele dintre seriile de simboluri merită mai multă atenție, în măsura în care ascund oscilații ale formei și echivalențe semantice neclare. Un caz interesant este cel al termenului caro și al echivalentelor sale. Termenul francez carreau a produs două adaptări diferite, specializate în româna actuală: substantivele neutre carou și caro. Primul dintre acestea a fost adaptat flexiunii românești prin terminația -u, atribuită și altor împrumuturi cu finala vocalică accentuată o (ca birou sau stilou). Carou este definit în DEX ca „pătrățel imprimat pe (sau țesut în) unele stofe, format din dungi de altă culoare decât fondul”, iar caro este, în același dicționar, „una dintre cele două culori roșii la cărțile de joc, însemnată cu romburi”. În edițiile succesive ale Dicționarului ortoepic, ortografic și morfologic a existat o anumită ezitare în fixarea pluralului substantivului caro: DOOM² (2005) accepta două forme – carale și carouri –, dar DOOM³ (2021) revine la forma unică de plural carale, așa cum fusese indicația din DOOM¹ (1982).

Carale e un plural atipic, neregulat, care a produs, în descrierile structuraliste, o subclasă specială a declinării românești, alături de un alt cuvînt specific jocurilor de cărți, tot un împrumut din franceză – atu. În toate edițiile de pînă acum ale DOOM, atu are pluralul regulat atuuri (singura formă de plural pentru sensul figurat „avantaj”), dar se acceptă și mai vechiul plural atale, pentru sensul propriu jocurilor de cărți. Formele neregulate de plural s-ar explica prin variantele de singular ata și cara, pe care le indică Dicționarul limbii române (DA) și care aveau în mod regulat plural în -le (ca manta-mantale, basma-basmale). Dicționarul academic sugerează o explicație interesantă în cazul lui atu: femininul ata ar fi apărut prin analogie, ca „formă românizată, sub influența femininului carte (de joc)”. Analogia putea funcționa și mai bine în cazul culorilor, caroul fiind remodelat după femininele cupă, treflă, pică.

Caro are multe atestări în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de exemplu la Grigore Alexandrescu, în Satiră. Duhului meu (1842), unde dialogul inițial ilustrează ironic obligația socială de a cunoaște jocurile de cărți. Refuzul de a juca, cu explicația ignoranței, e aspru retezat: „Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate; / Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate, / Veacul înaintează; Caro; vezi că ţi-e rîndul”. În teatrul lui Alecsandri, cuvîntul apare de mai multe ori, de exemplu într-o scenă din comedia Drumul de fer (1869) în care Mama Bălașa ghicește în cărți: „Riga de caro, ia seama, / Cade tocmai lîngă dama”; „Așteptam pe riga de caro și-mi iesă cel de ghindă”. Pluralul carale era folosit curent în secolul al XIX-lea – „zic carale, zic pici, — dumealui se ţine de mine ca un scai” (Duiliu Zamfirescu, „Frica“, în Familia, 1895), „Pici – șapte în carale – opt în cupe” (Wilhelm de Kotzebue, „Lascar Viorescu“, în Convorbiri literare, 1888). Îl regăsim și ulterior, mai ales în descrierile partidelor de bridge: „are, de pildă, în mână 5 carale” (Realitatea ilustrată, 1933); „Seara fumul pe care-l simţeai de pe scară, şi glasurile lor: Trei trefle, patru carale. Marele şlem, micul şlem, încă un robber, sans à tout” (Al. Ivasiuc, „Interval“, în Viața Românească, 1967).

Seria echivalentelor lui caro cuprinde modernul romb, simplă descriere a formei simbolului, dar și destul de misteriosul tobă (și în varianta dobă). Cum spuneam săptămîna trecută, tobă intră în serie cu roșu, ghindă și verde, care traduc destul de clar denumirile cărților de tip maghiar (piros, makk, zöld). În respectiva serie, al patrulea simbol este numit dovleac(tök) și corespunde unui desen care reprezintă inițial un clopoțel rotund, mai exact un zurgălău („glob metalic cu una sau mai multe găurele și cu o bilă în interior, care sună la cea mai ușoară mișcare sau atingere; clopoțel” – DEX). Probabil că desenul ambiguu a fost reinterpretat prin apropiere de alte obiecte cu formă rotundă: dovleac sau tobă. În română, tobă(cu varianta dobă) e de origine maghiară, provenind din dob. Nu am reușit să aflu, deocamdată, dacă reinterpretarea imaginii clopoțelului ca tobă s-a produs în maghiară sau în română. Contribuții viitoare – sau unele pe care din păcate nu am reușut să le identific, deocamdată – vor face desigur lumină și în acest punct al evoluției semantice. 

Rodica Zafiu este profesor. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).