Capitalismul bun şi capitalismul rău

Schimburile pe piaţă, ca tranzacţii directe între negustori şi clienţi, au apărut în mod treptat, cu trei sau patru mii de ani în urmă. În acest tip nou de relaţie socială, clientul era liber să cumpere orice dorea, oricînd şi de la orice negustor, tîrguindu-se adeseori cu acesta pentru un preţ mai bun. Graţie acestor elemente, piaţa liberă este parte a libertăţilor de bază înrădăcinate în viaţa de fiecare zi. A rămas dominantă pînă în prezent, în ciuda tuturor încercărilor de a născoci o alternativă (chiar şi totalitarismul a eşuat în această privinţă). Au trecut într-adevăr 20 de ani de cînd ţările foste comuniste din Estul Europei au revenit în rîndul lumii şi al pieţei libere " un pas pe care social-democraţii din restul lumii îl făcuseră încă din 1946. Pentru cîteva mii de ani, această piaţă liberă a fost compusă din indivizi: meşteşugari, comercianţi şi consumatori. În urmă cu trei sute de ani a apărut capitalismul, pe baza aceleiaşi activităţi, dar la o scară mai mare. Motorul cu aburi şi electricitatea au permis unui număr mai mare de oameni să lucreze la un loc, iar corporaţiile au putut atrage mai mulţi mici întreprinzători care au devenit capitalişti. Acest sistem s-a dovedit a fi fantastic. Dacă în timpul Revoluţiei din Franţa standardul de viaţă putea fi cu greu socotit de două ori mai bun decît cel de pe vremea Imperiului Roman, astăzi el este de 150 de ori mai ridicat. Dar capitalismul este de asemenea şi crud. La începuturile sale, oamenii erau obligaţi să lucreze cîte 17 ore din 24, fără nici o zi de odihnă. Era o formă de sclavie. Mulţumită democraţiei, luptelor sociale, sindicatelor muncitoreşti şi eforturilor politice ale social-democraţilor, sistemul a devenit ceva mai uman. Cu toate acestea, lăsat să funcţioneze singur, sistemul s-a dovedit instabil. Cam în fiecare deceniu a trecut printr-o criză. Cea mai puternică din secolul trecut, cea dintre 1929 şi 1932, a dus în Marea Britanie, Statele Unite şi Germania la pierderea slujbei a 70 de milioane de muncitori (fără ajutor de şomaj), în mai puţin de şase luni. L-a adus pe Adolf Hitler la putere, ceea ce a condus la un război cu 50 de milioane de morţi. După război, ideea că e nevoie ca sistemul să fie stabilizat a căpătat greutate. S-a creat un cadru mai echilibrat, bazat pe trei instituţii principale: asigurările de sănătate, un sistem fiscal şi de politică monetară keynesian, menit să micşoreze impactul ciclului în afaceri şi " cel mai important " o politică a salariilor mari şi de reducere a inegalităţilor economice avînd drept scop stimularea consumului casnic. Efectele au fost uluitoare: 30 de ani de creştere economică rapidă şi consistentă, o completă şi permanentă angajare a forţei de muncă în toate ţările dezvoltate şi nici un fel de criză financiară sau economică. Standardul de viaţă a crescut de aproape zece ori în această perioadă. Prosperitatea a devenit principala armă care a asigurat victoria Occidentului împotriva comunismului sovietic. Populaţia din ţările est-europene a fost imediat dornică să îmbrăţişeze acest tip de capitalism. Acest succes politic al capitalismului a venit însă într-un moment în care, oricum, sistemul începuse să se deterioreze. Salariile mari au adus dezvoltare, dar au făcut să scadă profiturile. Acţionarii s-au organizat în fonduri de pensii, fonduri de investiţii şi fonduri de asigurare. Din cauza presiunii acestora, rata de angajare a scăzut şi partea salariilor din totalul veniturilor naţionale s-a redus cu 10% faţă de ultimii 30 de ani. În ţările dezvoltate, munca necalificată a atins 10-15% din totalul forţei de muncă, cu alte 5-10 procente ale şomajului, plus 5-10% persoane complet ieşite de pe piaţa muncii. Mai mult, în ultimii 25 de ani, cam la fiecare 4-5 ani a erupt cîte o severă criză financiară, globală sau regională. Creşterea economică anuală a scăzut în medie sub 3%. Criza de astăzi a fost declanşată de o escamotare pe scară largă a creditelor neacoperite, acordate peste tot în lume în interiorul unor cercuri de interese. Falimentele bancare au atras o severă scădere a creditării care, la rîndul ei, a condus la o profundă recesiune, cu o creştere brutală a şomajului. Cele trei instrumente care stabilizau capitalismul şi-au pierdut eficienţa. Deşi ţările bogate au reacţionat mai repede şi mai înţelept în a-şi stimula economiile, decît au făcut-o în 1929, oprind hemoragia bancară, asta n-a fost suficient pentru a ajuta la creşterea economică. Ne aflăm astăzi într-o perioadă stranie în care guvernele, bancherii şi jurnaliştii anunţă sfîrşitul crizei doar pentru că falimente bancare importante nu se mai petrec în fiecare săptămînă. Dar nimic nu a fost rezolvat, iar şomajul continuă să crească. Şi mai rău, sectorul bancar încearcă să cîştige avantaje, să-şi protejeze privilegiile, să acorde bonusuri imoral de mari şi îşi permite extravaganţa de a crea valori financiare speculative fără legătură cu realitatea economică, şi toate pe baza pachetelor publice de finanţare care-i fuseseră acordate pentru a-l salva. Aşa-numitul sfîrşit al crizei seamănă într-adevăr mai degrabă cu o reconstruire a mecanismelor care au produs-o. Oriunde în lume, activitatea economică este în mod dureros stabilizată la un nivel cu 5-10 procente sub cel din 2007. Rădăcinile crizei rămîn scăderea puterii de cumpărare a unei părţi a clasei de mijloc şi de jos şi colapsul baloanelor speculative create de lăcomia clasei bogate. Dar dacă ar fi să avem un sistem în care aproape oricine ar putea ajunge s-o ducă tot mai bine, în acelaşi timp opulenţa nu ar putea deveni şi mai opulentă. Altminteri, ne putem aştepta la o lungă perioadă de stagnare, punctată periodic de crize financiare. În asemenea circumstanţe, majoritatea votanţilor din Europa au arătat încă o dată că sînt în favoarea dreptei şi a tendinţei acesteia de a sprijini aventurieri. Ne aşteaptă vremuri triste. Michel Rocard, fost prim-ministru al Franţei şi lider al Partidului Socialist, e membru al Parlamentului European. Copyright: Project-Syndicate, 2009