Caligula şi calul europarlamentar
Nu e nimic mai bun pentru o carte de istorie hazlie decît un imperiu în ultimele lui zile. Caligula şi-a promovat calul, Hitler s-a însurat, General Motors a lansat prototipul maşinii electrice, iar Nicolae Ceauşescu s-a dus în vizită în Iran, să strîngă relaţiile. Pe ultima sută de metri a Uniunii Europene, se întîmplă la fel: dinspre sateliţii mici, îndepărtaţi şi ciudaţi, se reped spre centru tot felul de personaje, pe lîngă care calul ajuns senator nici nu mai pare aşa incompetent. Şi nici cu mult mai comunicativ. Nu ne mai întrebăm cum de-am ajuns aici, că e clar. Problema e ce să facem ca să nu fim judecaţi după aşa panarame. Aici, veştile sînt mai degrabă bune. Prima: cel mai bun aliat al nostru e ignoranţa lor. Un prost care nu ştie limbi străine nu e nici pe departe aşa periculos ca unul care a învăţat. Prostul care dă din mîini are, pînă la urmă, un repertoriu limitat. Iar în privinţa asta, Becali e europarlamentarul perfect: n-are să apuce să ne facă de rîs pentru că nu poate să spună nici o tîmpenie în altă limbă decît română, iar tîmpeniile din română sînt, cu voia lui Caragiale şi Eminescu, intraductibile. Al doilea: oamenii ăştia n-au timp de Parlament. Cei mai ciudaţi dintre cei proaspăt aleşi sînt ca duhul din cartea Doinei Ruşti (Zogru, pentru cine n-a citit): îşi pierd vlaga cînd trec Dunărea sau munţii. De-aia preferă să piardă vremea pe aici, decît să cîştige 200 de euro pe zi la Bruxelles. Ăia oricum sînt bani de benzină pentru Gigi. Al treilea: politica nu mai e ce-a fost nici pe la alţii. Sînt ţări care trimit exponate la fel de bune pentru Casa Ororilor, departamentul Idei Trăsnite. L-aţi văzut pe naţionalistul olandez care voia să taie banii pentru România? Aşa l-au ales, fără să se gîndească la viitorul boicot al florăreselor din Piaţa Amzei (apropo, în mod abuziv închisă de curînd)! În fine, un mare avantaj al europarlamentarului nostru care nu se pricepe ce e disciplina. Pe vremea cînd primul român mergea în spaţiu, o glumă spunea că, la întoarcere, Prunariu avea mîinile roşii. Ruşii i-ar fi dat tot timpul peste mînă cînd încerca să pună mîna pe butoane. Aşa şi cu cei proaspăt aleşi: să fim mulţumiţi dacă o să asculte de liderul grupului, care la mai toate partidele e unul cu experienţă şi care ştie mersul, amplasarea cafenelelor şi cea mai bună brutărie din apropiere. Şi nu, dacă mă întrebaţi, n-am băgat-o pe Eba în toată gloata asta. Am să difer aici de opinia generală a nasurilor fine ale intelighenţiei. Eba îmi place, dar nu cînd încearcă să fie altcineva, ci atunci cînd e ea însăşi. Eba poate să scoată un tînăr din casă să voteze şi asta e cel mai important. Mai bine să voteze cu ea, decît să-şi facă tricou cu Vadim, în postură de Che Guevara creştin şi patriot. Totul e să nu încerce să ne aburească cu alt limbaj decît cel al generaţiei ei. Apropo de generaţii: mulţi dintre cei care mi-au scris despre destinul decreţeilor (la provocarea din ultimul articol) sînt oameni fie trişti că au rămas în ţară, fie trişti că au plecat. Pe nici unul nu-l mişcă alegerile, Europa, devenirea ţării şi planurile de dezvoltare. Toţi par înfrînţi de dezvoltarea fără plan: cei care stau în ţară o văd mergînd spre o mare scenă de manele, cei care au plecat şi mai fac o vizită aici o văd împietrită în ale ei. Lotul 2009 de europarlamentari exprimă exact această din urmă tendinţă: nu doar că nu se prind obiceiurile bune ale altora, dar cele rele par să treacă spre următoarele generaţii. Oameni care aveau cam doi anişori la vremea primelor imprecaţii ale tribunului l-au votat ca pe un newcomer, cool şi spectaculos. Povestea întoarcerii lui Vadim Tudor în politică merită ecranizată de regizorul lui Jurassic Park. Va costa şi mult mai puţin, întrucît dinozaurii noştri sînt deja vii şi nu consumă decît fripturi, n-ai nevoie să-i bagi în priză, poate doar să-i scoţi… În rest, fireşte că a fost un week-end frumos. Iar faptul că cei mai mulţi l-am sărbătorit prin apăsarea butonului reject nu înseamnă absolut nimic. Nu-i lăsaţi pe analişti să vă facă să vă simţiţi vinovat. Sau să vă explice c-aţi dat prin asta vreun mesaj. Nu mai e nimic de spus. Spectacolul trebuie privit exact ca opera: sigur că doamna aceea grasă n-are 18 ani şi nu iubeşte pe nimeni. Închide ochii şi ascultă muzica. Guţă, zici şi tu ceva?
