Calea republicană spre socialism
Partidul Republican pare pregătit să recîștige controlul asupra uneia sau a ambelor Camere ale Congresului SUA, la alegerile intermediare care urmează. Pînă acum, partidul nu promovează nimic în afara fricii de o „stîngă radicală” croită să instaureze socialismul. Paleoconservatorismul și neoconservatorismul care defineau odinioară identitatea partidului au făcut loc unui populism creștin-național, întruchipat de Marjorie Taylor Greene (membră a Camerei Reprezentanților din partea statului Georgia) și promovat nocturn de Tucker Carlson, popularul comentator Fox News.
Această obsesie aparent nouă a spectrului socialist pare o farsă, dar se bazează pe o constantă, pe o atitudine fundamentală (sau „fir roșu”) a republicanilor: moștenirea intelectuală a lui Friedrich von Hayek. Laureatul austriac al Premiului Nobel ar putea fi el însuși în joc la alegerile din 8 noiembrie.
Hayek s-a implicat dintotdeauna în ceea ce însemnau, pentru el, activități de ariergardă împotriva amenințării reale a socialismului – în care se regăseau, în viziunea lui, atît comunismul, cît și fascismul. Ambele își propuneau să înlăture distincția liberală modernă dintre stat și societatea civilă, dintre sfera publică și sectorul privat, dintre guvern și piețele libere.
Cea mai cunoscută scriere a lui Hayek, manifestul Drumul către servitute din 1944, reprezintă un fel de retragere de pe cîmpul de luptă intelectual, spre înălțimile meditative ale unei retrospecțiuni anevoioase. „Este cel puţin îndoielnic, în stadiul acesta, dacă ar fi de mare folos un proiect detaliat al unei ordini sociale interne dezirabile” – le spune el cititorilor. „Lucrul important acum este să ajungem la un acord asupra anumitor principii.”
Cele două principii asupra cărora a insistat Hayek s-au cristalizat între timp ca premise tacite al gîndirii conservatoare –fie ea „paleo”, „neo” sau noua și virulenta variantă creștin-națională. Primul principiu spune că forțele pieței sînt sursa libertății individuale, deoarece sînt incognoscibile: cîtă vreme toată lumea se supune acelorași legi anonime ale cererii și ofertei, libertatea și egalitatea sînt posibile.
De aici decurge că numai societățile capitaliste pot fi libere și, mai important, că numai cetățenii acestora nu pot – și, chiar, nu trebuie – să încerce să creeze o ordine socială mai dreaptă. Dacă ar face asta, rezultatele generate de forțele pieței s-ar modifica, ceea ce ar duce la secătuirea izvorului economic al libertății individuale.
Conform celui de-al doilea principiu, dacă statul obstrucționează societatea civilă înlocuind forțele pieței cu planificarea centralizată sau manipulînd piața prin planificarea indicativă (prin politici industriale, bunăoară), sfera publică va substitui sectorul privat. În termenii democrației moderne a maselor, libertatea va fi sacrificată pe altarul „egalității absolute”.
Hayek recurge aici la sofismul pantei alunecoase. „Odată ce statul s-a angajat pe calea planificării de dragul dreptății” – spune acesta –, „el nu mai poate refuza răspunderea pentru destinul sau locul cuiva […]. Este cert că un stat care îşi asumă dirijarea activităţii economice va fi nevoit să-şi folosească puterea pentru a realiza idealul de dreptate în distribuţie al cuiva.”
Cuvîntul-cheie e, aici, „cuiva”, respectiv acel cineva la care se face referire. Evident, Hayek pleacă de la premisa că există deja idealuri rivale de dreptate în distribuţie, care vor fi contestate de diferitele instanțe politice, odată ce statul devine agentul central al redistribuției. Pentru Hayek, întrebarea nu e care ideal de dreptate în distribuție ar trebui să se impună sau care anume va prevala, ci: al cui?
Răspunsul său, și al conservatorilor dintotdeauna, e simplu: acel cineva a fost și trebuie să rămînă capitalul – deoarece orice alt ideal de dreptate în distribuție ar duce mai degrabă la egalitatea rezultatelor decît la cea a șanselor. Idealul de dreptate în distribuție al capitalului a prevalat deoarece punctul de vedere conservator – fie acesta „paleo”, „neo” sau creștin-național – l-a urmat dintotdeauna pe Hayek, punînd semnul egal între libertate și capitalism.
Rezultatul a fost ceea ce în limbaj popular se cheamă „socialismul pentru bogați” – un sistem care redistribuie resursele între cei bogați, prin reducerea necontenită a impozitelor, prin subvenționarea fățișă a companiilor farmaceutice, energetice și agricole, prin politici monetare care penalizează forța de muncă în perioadele de inflație, și prin politici fiscale care, în vremuri de criză, oferă capitalului sprijin financiar public (bail-out). Prin aceste mecanisme (și prin altele), idealul de dreptate în distribuție al lui Hayek a devenit, ca să spunem așa, normativ.
Dar vremurile se schimbă, și diverși conservatori intră în panică și contraatacă de oricîte ori au ocazia (chiar și prin ordin judecătoresc, dacă e nevoie). Conservatorismul creștin-național, care vede socialismul în fiecare ungher al culturii americane și în cele mai multe politici ale Partidului Democrat, este, după cît se pare, rezultatul isteric al aceste evoluții.
Acest proces a început cu mai bine de zece ani în urmă. În 2011, mișcarea Occupy Wall Street a popularizat un nou mod de a gîndi despre inegalitatea în creștere și despre finanțiștii nesăbuiți, dar ținuți în puf, care au distrus economia mondială în 2008. Au urmat apoi Black Life Matter, #MeToo și senatorul statului Vermont Bernie Sanders – un socialist convins! –, care s-a conturat ca un potențial candidat la președinție.
În 2020, cei mai mulți votanți democrați și independenți, precum și nenumărați republicani, erau în favoarea impozitării celor bogați și pentru un sistem de sănătate, același pentru toți („Medicare for All”), pentru luarea de măsuri de prevenire a schimbărilor climatice, și în favoarea creșterii investițiilor publice în infrastructură și în crearea de noi locuri de muncă. Chiar și înaintea celui de-al doilea tur de scrutin al lui Sanders, socialismul și capitalismul ajunseseră la fel de populare în rîndul tinerilor americani.
După aceea a urmat COVID-19 și cheltuielile publice masive (3 bilioane de dolari) care au menținut pe linia de plutire economiile blocate, inundînd gospodăriile și firmele cu numerar. Și acum, ca prin minune, Big Government [termen peiorativ pentru un guvern excesiv ca mărime, ineficient, corupt, cu ingerințe în sfera politicilor publice sau a vieții private – n. trad.] primește o altă lovitură, sub forma Inflation Reduction Act [„Legea pentru reducerea inflației”, care prevede promovarea energiei curate, reducerea prețurilor la medicamentele eliberate pe bază de rețetă și creșterea impozitelor pentru corporații și pentru cei bogați – n. trad.] cu investiții publice de peste 700 de miliarde de dolari.
Rezultatul e ceea ce The Economist numește o „nouă eră” de „sprijin financiar public pentru toată lumea”. Eu l-aș numi altfel – probabil, un acont la „socialismul pentru toți” – deoarece acel cineva care se aude din spatele tuturor acestor mișcări, schimbări de atitudine și realizări legislative nu este capitalul.
Și nu este nici forța de muncă, în ciuda unui creșteri sesizabile a activităților sindicale. Dar revendicările acestui cineva sînt mai promițătoare decît combinația republicană de reducere a impozitelor, dereglementări și noi experimente creștin-naționale de guvernare autoritară. Idealul de dreptate în distribuție pe care îl întruchipează acest cineva e mai pluralist, mai egalitar și mai realist decît cel al lui Hayek. Și deschide calea unor remedii social-democratice pentru probleme ca inegalitatea, schimbările climatice, migrația, îmbătrînirea populației și condițiile de muncă.
S-ar putea așadar ca naționaliștii creștini să nu se înșele chiar atît de aprig. În orice caz, faptul că ei întrezăresc spectrul socialismului oriunde s-ar uita nu e doar o isterie. Indiferent care vor fi rezultatele din 8 noiembrie, timpul său se pare că a sosit.
James Livingston, profesor de Istorie la Universitatea Rutgers, e autorul a șase volume, printre care Pragmatism and the Political Economy of Cultural Revolution, 1850-1940 și, în curs de apariție, The Intellectual Earthquake: How Pragmatism Changed the World, 1898-2008 (University of Chicago Press).
Copyright: Project Syndicate, 2022
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
