Bulevarde și bulevardiști

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX, 1975) înregistra cuvîntul colocvial bulevardist într-un moment cînd acesta încă nu ieșise deja din uzul curent, dar nu era nici foarte răspîndit. De fapt, dicționarul trata împreună substantivul masculin și corespondentul său feminin, bulevardistă, cu definiția „om plimbăreț, care bate toată ziua bulevardele; derbedeu, haimana”. Cuvîntul apăruse deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar avea o circulație destul de restrînsă. În marele dicționar academic (Dicționarul limbii române, DA, Literele A-B, 1913), era prezent doar derivatul bulevardistă, cu o definiție specifică, pe care nu o mai regăsim ca atare în DEX: „femeie de moravuri ușoare, care umblă (noaptea) pe bulevarde”. Bulevardist și bulevardistă au o istorie limitată, de doar un secol și jumătate, și puține posibilități de revigorare (deși soarta cuvintelor e imprevizibilă, unele reapărînd surprinzător, din cine știe ce întîmplare); merită totuși atenție prin schimbările de sens pe care le-au suferit și care reflectă transformări sociale, politice și de mentalitate. Cuvîntul bulevardist putea fi format foarte ușor în română, de la bulevard, deja împrumutat din franceză (din boulevard) la jumătatea secolului al XIX-lea. E totuși foarte probabil ca bulevardist și bulevardistă să fi urmat și modele franceze, termenii corespondenți, neînregistrați de dicționare, circulînd prin presa franceză a vremii.

În primele sale atestări, cuvîntul bulevard avea în română sensul inițial din franceză („fortificație exterioară”), fiind folosit mai ales în mod figurat, cu înțelesul de zid de protecție, de obstacol în fața agresiunilor externe: „bulevard în contra slavilor de nord” (Gazeta Transilvaniei, 1867, nr. 68), „unirea ar fi un bulevard mai puternic contra năvălirilor și influenței Rusiei” (Gazeta Transilvaniei, 1877, nr. 36). Uneori, sensul figurat al cuvîntului bulevard pare să ezite între ideea de obstacol și cea de largă cale de acces, ca într-un discurs din 1868 al lui P. Carp, reprodus de Gazeta Transilvaniei: „țelul țărei noastre e de a deveni neatîrnați și numai atunci vom fi acel bulevard despre care s-a vorbit și care va introduce în Orient progresul și civilizațiunea ce dorim cu toții” (nr. 11, 1868). Din franceză fusese preluat, în același timp, și sensul modern al cuvîntului, pe care Dicționarul limbii române îl explica, indicînd dezvoltarea noii accepții din cea veche: „stradă largă (și lungă) cu șir de arbori de amîndouă părțile (asemenea strade fiind făcute întîi în jurul orașelor, în locul vechilor fortificații)” (DA, 1913). Cuvîntul era folosit în relatările de călătorie, de exemplu în descrierea unei vederi panoramice a Parisului: „Ori încătrău aruncam privirile noastre, în toate părțile vedeam tot case înalte, palațuri pompoase, strade și bulevarde strălucite” (Iosif Vulcan, în Familia, 1867). La 1877, capitala României avea deja un bulevard, care nici nu avea nevoie de nume pentru a fi identificat: „Cele trei tunuri luate de la turci au fost conduse ieri de la Gara Tîrgoviște pe calea Mogoșoaiei și apoi pe bulevard la statua lui Mihai Bravul” (Familia, 1877, nr. 40). Istoria primelor bulevarde bucureștene se reflectă, cum se știe, în textele lui Caragiale, unde găsim celebra comandă a provincialilor sosiți la București – „La bulivar, birjar!” – sau precizările coanei Tarsița despre demolările primăriei: „care a dărîmat-o Pache, cînd a făcut bulivardu ăl nou”.  

La începutul secolului al XX-lea, femininul bulevardistă are un sens destul de stabil (pomenit mai sus), în vreme ce forma masculină capătă diferite accepții contextuale și variabile. La un moment dat, termenul a desemnat un grup format în interiorul Partidului Liberal: „fuseseră în cele din urmă botezați și ei de bulevardiști din pricina conciliabulilor ce țineau în fiecare seară la Hotel Bulevard” (Opinia, 1909). Alteori, sensul e legat de timpul petrecut în plimbări prin centrul orașelor: „Bulevardistul, acel «demimonden» produs al societăței moderne, pe care-l întîlnim între orele 5 și 6 bătînd trotuarul dintre Tufli și Traian” (Mișcarea, Iași, 1910). Atestările cuvîntului (chiar și în ipostazele de adjectiv și de adverb) se înmulțesc în perioada comunistă, cînd sensul devine tot mai marcat peiorativ: „Acțiune împotriva bulevardiștilor” (România liberă, 1957), „un adolescent chiulangiu de tip bulevardist” (Flacăra, 1958), „limbajul bulevardist” (Gazeta literară, 1961), „E filfizon, tovarășe Vidrăsan. Se-mbracă bulevardist” (Viața Românească, 1961) etc. Bulevardiștii sînt cei care au timp să se plimbe pe bulevard, tineri burghezi, „indivizi fără căpătîi”, evident condamnabili din perspectiva propagandei oficiale. Se stabilește tot mai mult și o legătură cu spațiul bucureștean, cu bulevardul numit pe atunci 6 Martie (Elisabeta), mai exact cu zona cinematografelor: bulevardiștii sînt elevi care chiulesc de la ore sau inși care fac speculă cu bilete la filme de succes. Se înțelege că au existat motive temeinice ca termenul să fi ieșit din uz: pe de o parte, pentru că a fost mai mult un epitet satiric al propagandei oficiale și mai puțin un cuvînt colocvial uzual; pe de altă parte, prin pierderea importanței bulevardului ca loc de plimbare și ca spațiu al tentațiilor citadine.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).