Bucuria identității liber alese
După Freud, a început nebunia identității. Sigur că și înaintea teribilului doctor neurolog oamenii se întrebaseră cine sîntem, de unde venim și unde ne ducem. Dar întrebările erau filozofice, se refereau la noi ca specie sau, mai ambiguu, ca ființe, vizau soarta omenirii. După ce Freud a băgat în mintea omului în curs de modernizare că în el șade un fel de abis plin de contradicții, întunecat și umed, întrebarea „Cine sîntem?“ a devenit, acut și tensionat, „Cine sînt?“. Și cînd întrebării i se adaugă patetismul eliberării – întotdeauna te întrebi „Cine sînt?“ ca să te eliberezi de ceva/cineva –, iată, e gata dramoleta identitară care se joacă azi pe toate scenele din lume. Întrebările identitare sînt mereu tensionate, presimt un iminent seism interior și se pun fără oprire, cu voluptatea cu care scarpini o bubă. Unde mai pui că în jurul oricui se găsește mereu cîte cineva care vrea „să-i ia“ identitatea. Dramatic rău de tot!
Serios vorbind, însă, cînd vine vorba despre identitate, fie individuală, fie de grup, avem de-a face cu două tipuri de elemente care o alcătuiesc. Unele sînt tari, inconturnabile, implacabile: precum numele părinților, numele tău, rasa, locul de naștere, data nașterii, sexul. Acestea se amestecă cu elemente moi, modificabile, lăsate la latitudinea ta sau a împrejurărilor, precum adresa, locul de muncă, profesiunea, apartenența la anumite grupuri. Observația mea este că lista elementelor moi ale identității crește pe măsură ce societatea devine tot mai liberală, iar această creștere a elementelor moi se realizează în dauna elementelor tari. Mai precis, liberalismul social înmoaie elementele tari ale identității.
Gîndiți-vă că acum 500 de ani, pentru un om, profesia, mai ales consacrată prin apartenența la o breaslă, era un element tare. Deveneai fierar, fierar rămîneai, deveneai măcelar, măcelar rămâneai. Priviți pietrele tombale din cimitirele medivale – pe lîngă nume și data nașterii/morții, adesea este încrustată în piatră meseria celui care odihnește acolo. Intrai în cer cu meseria ta, atît de important era. Lasă că o grămadă de nume de astăzi evocă direct profesiunea unui antecesor despre care, cel mai adesea, nu mai știe nimeni nimic. Dar că undeva, în genealogia ta, a existat, să spunem, un dogar, dacă te numești Dogaru, un podar, dacă te numești Podeanu, un măcelar, dacă te numești Măcelaru, sau un pescar, dacă te numești Pescaru, e aproape sigur. Meseria, ca element identitar, era atît de puternică încît genera chiar numele și a rămas, iată, evidențiată generații la rînd. Pe măsură ce economia s-a sofisticat, piața s-a diversificat și oamenii au început tot mai mult să circule, acest element odinioară tare al identității s-a înmuiat. Azi poți să schimbi multe meserii într-o viață, poți să ai hobby-uri care să ocupe în viața ta un loc mai important decît meseria, poți chiar să faci mai multe meserii deodată sau chiar să nu ai o meserie identificabilă ușor. Fluidizarea profilului profesional pînă acolo încît a devenit un element de identitate moale (căci e schimbător la voința persoanei) este o consecință a liberalizării economiei și societății.
Acum 300 de ani, starea civilă era încă un element tare: te însurai o dată pentru totdeauna și doar moartea soțului te putea readuce la starea de necăsătorit. Acum, nu doar că ne căsătorim și divorțăm cum și cînd vrem, nu doar că semnele sociale ale căsătoriei au devenit la fel de neobligatorii ca și căsătoria însăși, dar știu cazuri în care bieții oameni nu-ți pot spune cu precizie dacă sînt ori nu căsătoriți. Statutul marital este printre cele mai moi elemente identitare, după ce a fost, pe vremuri, unul tare.
Gîndiți-vă că acum 100 de ani sexul era un element tare al identității. Erai ce te nășteai: bărbat ori femeie. Astăzi, din ce în ce mai mult, sexul devine o opțiune. Nu mai are importanță cum te naști – deja sînt țări, precum Germania și Australia, în care nu se mai completează nimic în certificatul de naștere la rubrica „sex“ pentru că nou-născutul trebuie să se bucure în viața lui de dreptul de a alege ce sex vrea să aibă, iar propria lui naștere nu trebuie să fie tiranică, să-i determine viața. Iar această alegere se poate manifesta oricînd. Se zicea, de către oameni învechiți deja, că trebuie să fii major pentru a putea decide dacă ești bărbat sau femeie. Recent, o vedetă hollywoodiană ne-a spus că își tratează băiețelul de 7 ani ca pe o fetiță pentru că, pe cînd copilul avea 4 ani, a privit-o în ochi și i-a spus „Vreau să fiu fetiță“. Așa că fetiță este. La 4 ani, omul a ales. Și nu i nici o problemă dacă s-a înșelat. Așa cum poți decide oricînd în viață ce sex ai, te poți răzgîndi oricînd după aceea. Iar tehnologia există deja, să slujească opțiunii omului liber. Iarăși, un element identitar „tare“ a devenit „moale“.
Nu e greu să observi că trăim într-o lume care favorizează identitățile alese: nu mai ești ceea ce ești, ci ceea ce vrei tu, într un anumit moment, să fii. Este o măsură a libertății, cred cei mai mulți oameni, bucurîndu-se. Să aruncăm de pe umerii noștri povara „datului“ și să plonjăm, încîntați de noi înșine, în azurul „alesului“! De aceea, de pildă, are atîta succes identitatea virtuală. Te duci pe Facebook și îți construiești un profil exact așa cum vrei tu, care poate să nu aibă nici o legătură cu tine. Poza unui frumos, numele unui faimos scris „la mișto“, spui că te-ai născut la 1900 în Groenlanda și gata, ăsta ești. Regula jocului este că toți ceilalți te iau drept cel care le arăți tu că ești. În lumea Facebook, care se confundă tot mai mult cu lumea reală, ești ceea ce vrei. Poți fi cu totul altul, așa cum am exemplificat, sau poți doar să operezi cochete ajustări: te pozezi fericit, dai lumii știri excepționale despre tine și despre starea ta biologică și sufletească, arăți cît de mult iubești și cît de înțelept ești.
Și cu banalul e-mail e la fel. Înainte de @ pui ce nume vrei – eu, dacă vreau să am adresa ronaldreagan@…, asta va fi adresa mea perfect funcțională. Cu poșta clasică nu merge așa – cînd vine o scrisoare recomandată, trebuie să fie pe plic numele tău real, din acte, ca să ți-o dea poștașul. Și chiar dacă nu e recomandată, ca să ajungă la tine, pe plic trebuie să aibă adresa ta reală, cu oraș, stradă, număr etc. În lumea e-mail-urilor, nici vorbă. Îți ridici corespondența sub ce nume vrei, de la orice calculator de pe fața pămîntului. Ești unul din miliardele cu aceeași adresă: „…@gmail.com/yahoo.com/aol.com“. Variațiile sînt doar cîteva și oricum sînt atît de abstracte încît nu indică, de fapt, nimic. Și vedem de la zi la zi că e tot mai important să ai adresă de e-mail decît să ai adresă poștală.
Nu judec schimbările acestea survenite în chimia identității noastre și cu atît mai puțin vremurile pe care le trăim. Doar constat. Identitatea este tot mai mult ceva liber ales decît ceva dobîndit fără să vrei.
Cum bănuiți, nu mă grăbesc să mă bucur. Dar nici nu vreau să stric bucuria celor care se bucură. Așa că mă opresc aici.
