Bucureşti, ultimul ţărm
Pentru naufragiaţii în oraşul nostru, săptămîna trecută a fost binecuvîntată de apariţia salvatorilor. Oameni cu ochi mari şi înţelegători, cu liste de preţuri absolut rezonabile pentru orice om putred de bogat şi cu răspunsuri la toate întrebările tale stupide care încep cu "cît de mare trebuie să fie barca să n-am rău de mare?". Vorbesc de tîrgul de bărci, cel mai mare eveniment al campaniei electorale, singurul în care n-am văzut picior de candidat, deşi ocazia era minunată să promiţi gondole publice şi-un iaht în cada fiecărui român, ca bancul acela cu maşina Lada pentru fiecare rus, în comunism. Tîrgul nostru n-a avut apă, deşi Dîmboviţa era în apropiere. Nu e destul de adîncă (Ceauşescu nu s-a gîndit la plezir, doar la look!). Şi nici suficient de aspiraţională: cei mai mulţi cumpărători au deja locul plătit în Croaţia, acolo unde milionarii români îşi termină şcoala de marină, versiunea seral şi nocturn. Tîrgul n-a avut nici mare înţelegere din partea media: reporterii au vorbit de preţuri şi s-au mirat că pe mare există piele şi crom şi frigider, deşi în Piraţii din Caraibe realitatea era cu totul altfel prezentată. Pentru publicul de stînga, evenimentul a fost o risipă. S-au aruncat pe iahturi mai bine de 20 de milioane de euro. Cu banii ăştia puteam să construim 1000 de birturi săteşti, 100 de bordeluri ilegale, 10 depozite de droguri sau o carieră politică de nivel ministerial. Cu toate astea, am aruncat banii pe insule plutitoare, pe care cîţiva români, puţini, se vor ascunde de restul. Nici nu e vreun selling point mai mare pentru un iaht, pe litoralul românesc. E singurul litoral din lume pe care muzica se aude de la 2 mile marine în larg, unde delfinii ştiu să fredoneze Guţă şi Florin Salam, iar marinarii străini dorm pe partea opusă a navei, aia cu vedere la Batumi. Pe un asemenea ţărm, singura distracţie posibilă în vacanţă e evadarea. Singura mîndrie, singurătatea. Singura investiţie, cu adevărat recuperabilă, e cea în distanţă. "Băăă, nu te mai duce dracuâ, că mă duc eu. Hai, dragă, porneşte motorul, că nu-i mai suport p-ăştia!" Tocmai pentru că există deja cerere socială, propun un program guvernamental de distanţare, cam ca în bancul cu scrumiera din tren "mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi". Un proiect public în stare să pună la dispoziţia publicului disperat de el însuşi, sătul de restul naţiunii, un echivalent nautic al Loganului. O barcă de familie, mică, uşor de produs în cantităţi uriaşe şi greu de scufundat, chiar şi sub greutatea a două navete de bere şi-a unui grătar cu cărbuni. Ar fi, de fapt, o Arcă a lui Noe pe dos: una care să ne asigure că nu scapă nimeni, decît noi, în caz de potop. Noi, ăştia de la iarbă verde, de la petrecerea cu lăutari, de la magazinul cu ceasuri de aur şi haine cu fir argintiu... Noi, ăştia care merităm să moştenim un pămînt nou şi curăţat de civilizaţia obosită care ridică hîrtiile de pe jos şi-a aflat unde e butonul de volum. Noi, ăştia odihniţi şi gata să spunem, cînd am ridicat în barcă şi ultima legătură de mărar: Doamne, dă drumul la robinet: nu mai e nimeni în urmă! Hai, că n-avem toată ziua!
